Daca m-as fi prins acum 30 de ani sau, măcar, 15 ani cât de PRETIOASĂ e matematica… Demersul stiintific presupune matematici. Azi, nu exista stiinta fara matematici. Și nu există înțelegere profundă a lumii in care coexistăm fără abacul probabilităților. Alternativ, există una hazlie in care nimic nu e intamplator, iar coincidentele sunt mesaje divine. Nici nu ma miră că majoritatea crede în ea.
Cat priveste psihologia si, mai larg, stiintele sociale, meseriasul ar trebui sa viseze, spre exemplu, indicatorii statistici. Și, mai ales, contextul metodologic potrivit sau nu pentru anumite proceduri statistice. Dânsul sau dânsa nu poate crede ca face psihologie profesională daca ea confunda percentila cu lentila sau corelația cu… musca-ti limba! Și, la fel, nu știe boabă de psihologie dacă n-are idee despre cum hormonii modelează stările dispoziționale, apelând in schimb la teorii mistice confirmate empiric pe calea revelației de lideri spirituali fie extaziați de vreo zână tânără cu părul lung și talie de viespe, fie aflați sub efectul unor ciupercuțe buclucașe sau alte psihedelice. Poate te simti iritat(ă) de afirmația mea. Dar, pe undeva (in varful limbii?), esti de acord, daca ai un dram de onestitate.
Plecand de la observațiile mele si inspirat de Jo Boaler, profesoara la Stanford cu expertiza in studiul invatarii matematicilor, cred ca prin populația de părinți și profesori se vehiculează o concepție greșită vizavi de matematici, talent și trăsătura fixă a inteligenței. Multi părinți isi torturează plozii, in complicitate cu profesorii de scoală, cu puzderia nesfarsita aproape de exercitii si probleme. Dacă acestia răspund repede și corect, atunci ei sunt copii inteligenti si cu talent la matematici. Iar dacă sunt mai lenți sau răspund greșit, e limpede că n-au talent când istețimea lor nu e indoielnică. Ei pun semnul echivalentei intre rezultatele bune la matematică, talentul pentru ea și inteligență. Nu e o echivalenta specifica numai profesorilor si parintilor de la noi. Iata ce declara Jo Boaler pentru Stanford News (ianuarie, 2015): “There is a common and damaging misconception in mathematics – the idea that strong math students are fast math students”. Dumneaei are și o carte ”proaspătă” despre seturile mentale in invatarea matematicilor; incepand din acest an poate fi comandata – in format kindle costă 9.59 $. (nu e cazul sa-ti reamintesc ca acest titlu e mentionat deja ca lectura suplimentara in pregatirea examenelor la masterele de profil in stiintele educatiei; hihi!)
Rapiditatea nu are legatura cu invatarea matematicilor, ci cu creșterea anxietății. Când profesorii (sau parintii) cer elevilor sa raspunda repede, reusesc ”cu talent” sa le amplifice anxietatea de evaluare fara sa evalueze nimic, deși dumnealor isi inchipuie ca evaluează fulger dumnezeu știe ce! In cateva esecuri la aceste teste-fulger, un copil (cu potential ca aproape oricare!) ajunge sa creada ca nu e suficient de inteligent ca sa faca matematici. Dragi parinti si profesori, matematicile nu ne trebuie in virtutea conceptiei alb-negru ”Esti copil inteligent daca raspunzi repede si corect la mate” la pachet cu ”nu ești inteligent dacă nu raspunzi repede si corect la mate”. Ci pentru ca, zic si eu, are de-a face cu povața lui Francis Bacon oferită spiritelor hoinare: ”If a man’s wit be wandering, let him study the mathematics”.
Repet, n-are legatura cu viteza de răspuns indragita de profesorii pregatiti psihologic cat păr pe broască. Rapiditatea cu care elevii raspund reflecta un proces implicat in fluiditatea inteligenței, denumit in idiom psihologic intr-un mod ”original”, viteză mentală. Multe alte abilitati cognitive desemnează scorul IQ (de ex, comprehensiunea verbala), care sunt diferite de rezolvarea de probleme. Pe langa acestea mai avem si tipurile de inteligenta inventate de Howard Gardner, un batranel septagenar (prof la Harvard Graduate School of Education), cu un scop profilactic? De a salva stima de sine? Probabil de a compensa nivelul IQ modest, de altfel, in firescul gaussian valabil la cei mai multi. Astfel, daca ti-ai administrat un test si te-ai trezit cu IQ mediu (ce percentilă?), insa te pricepi la ping-pong, te poti lauda cu o inteligenta kinestezică.
O multitudine de impulsuri, pofte și dorințe laolaltă cu diferiți stimuli exteriori interesanți concurează cu sarcina rezolvarii de probleme. Nu e lucru ușor să-ți petreci o oră stând in scaun cu atentia incordată gândind din câteva micuțe zone localizate in cortexul prefrontal. Adesea, tema la matematică nu e o provocare pentru inteligență cât e una pentru voință.
M-am prins nițel de ideea de mai sus inainte de admitere la psihologie in anno domini 1997. După tentativa din anul precedent, mi-am injectat doze zilnice de algebra. Te-ai astepta ca astazi sa stiu cateceva. Mai nimic. Ceea ce nu exersam regulat (on a daily basis) se uita cu usurinta. Totuși, m-am ales cu nițică disciplină indeosebi pe aria Broadmann 39.
Albert Einstein considera matematica ca fiind ”poezia ideilor logice”. Iar Georg Cantor, un celebru matematician german, cunoscut pentru teoria setului (iti amintesti de multimi?), ne avertizează asupra scopului învătarii matematicii:
”In matematici, arta formularii unei intrebari trebuie considerata de o valoare mai inalta decat rezolvarea ei.”
Intr-adevăr, nu doar în domeniul matematicilor. Cred că formularea de întrebări e o formă mai inaltă de învățare decât rezolvarea lor. Totuși, când cele două strategii cognitive, (re)formularea și rezolvarea, vin una din alta, încurajate și recompensate în acel mediu intelectual, se poate naște o spirală a cunoașterii uluitoare. Aceasta imi pare a fi o invatare veritabilă.