Ce simți chiar acuma față de tine? Și ce crezi despre tine? Te simți mai isteață că citești acest blog? Sau, vai, din contră?
Cum simți și ce crezi despre tine vizavi de cum te descurci în viață reprezintă stima de sine. Ea crește sau scade în funcție de ceea ce se întamplă cu tine. Iei notă maximă și te simți mândră, dar iei notă mică și te simți mizerabil. Iei un bonus la serviciu și te simți minunat, dar nu iei și te simți dezamăgită. Cineva important (nu casiera de la supermarket) te apreciază, altcineva te beștelește. Te simți bine cu tine însăți, apoi rău. Stima de sine e schimbătoare și dependentă de recompensele sau sancțiunile celor din jur sau de reușitele ori insuccesele tale.
Valoarea de sine diferă de stima de sine. Diferă prin aceea că ești o persoană născută într-o familie bogată? Că ai conturi bancare doldora de gologani? Nu, te-ai născut cu valoare intrinsecă indiferent de familie și statusul socio-economic. Indiferent dacă mergi desculță pe stradă, greșești calcule simple, vorbești stâlcit sau incorect limba română, faci greșeli în meseria ta sau în rolul de părinte, valoarea ta intrinsecă nici nu scade, nici nu crește. Mai poetic, tu ești o creatură a Mamei Natură sau a Universului. Ea a consumat energie cu tine și face asta în continuare. Meritul tău intrinsec derivă din acest fapt simplu și incontestabil. Nimeni nu ți-l poate lua și indiferent de ce realizări sau rateuri ai parte, tu ai valoare intrinsecă. E derivată din simplul (și complexul) fapt că respiri. Această valoare nu depinde de nimeni și de nimic. Nici măcar de ceea ce gândești tu despre tine. E evident căci credințele vizavi de tine afectează stima de sine. Dacă te găsești în situația în care încerci să demonstrezi cuiva propria-ți valoare, înseamnă că te agăți de stima de sine și neglijezi valoarea de sine. Iar când te simți confuză, inferioară, deprimată sau vulnerabilă, merită să-ți reafirmi valoarea de sine. Nu să crezi în eticheta verbală ”n-am încredere în mine”.
Orice terapeut sau guru mai acătări te va învăța nu despre stima de sine, ci despre refocalizarea pe valoarea de sine și ancorarea în ea drept resursă de bază. Există chiar și o versiune creștină exprimată prin îndemnul ”Iubește-ți aproapele așa cum te iubești pe tine”. Insă, învățătura poate fi găsită în multe alte tradiții filosofice și religii. Ți se pare osho-izmeneală? Te întrebi dacă m-am scrântit la cap? Răbdare.
Dacă te pui pe iubit aproapele sau vecinul, atunci cu cine să începi? Cu vecinul de vizavi sau cu cel de la parter? Glumesc. Cine e cel mai, cel mai aproape de tine?
Cu tine vei începe și nu încape discuție… decât cu forcepsul. Dar câți oameni înțeleg corect această simplă învățătură creștină? Ei cred că trebuie să începi cu aproapele tău. Se concentrează pe vecinul în mod exclusiv. Tot pe el se concentrează și când vor să-i moară capra. Ajung la neglijare față de ei. Continuă să se oblige la iubirea aproapelui și ajung adesea în ipostaze tragicomice. Una dintre ipostaze e relația de iubire-ură. Ba iubești, ba urăști, iar relația seamănă cu un teatru de război. O alta e când unul se sacrifică pe altarul iubirii. Ajunge să ofere și oferă altora până când colapsează și întră în ghearele depresiei. Ajunși aici ei nu mai pot ajuta pe nimeni. Nici măcar pe ei înșiși.
Mulți dintre noi au fost educați să se concentreze pe aproapele său. Ca și copii știam că nu trebuie să fim egoiști și răi. Pe când eram adolescenți, vroiam să fim acceptați și, de aceea, tindeam să ne minimizăm performanțele ca să evităm o aparență satisfăcută sau chiar mândră. Unii oameni când trăiesc emoția mândriei se jenează. Iar ca adulți poate am dezvoltat o falsă umilință ca să evităm mulțumirea de sine sau mândria.
Am ajuns, poate, să ne plăcem puțin spre deloc și să credem că nu merităm nimic bun. Ba chiar să ne cultivăm o ”minte teroristă”, una care ne toacă mărunt pentru orice greșeală! Iar dacă avem parte de lucruri bune în viețile noastre, să căutăm a le ignora sau nega și să gândim negativ despre ele ca să ne perpetuăm nemulțumirea.
Suferința însoțește stima de sine în timp ce valoarea de sine e complet neglijată. Nimeni nu prea vorbește despre ea. Psihologii și terapeuții vor să crească în clienții lor, adolescenți și adulți, stimele de sine. Mulți nu cunosc diferențele.
În realitate, iubirea aproapelui începe cu tine. Te iei în grijă și te pui în valoare pe tine, dacă vrei să iubești un altul. Această idee e aproape un truism, însă cunosc mulți oameni care n-o urmează.
Dar, iubirea autentică nu poate sta în tine. Iese spontan afară. Îți colorează ființa în nuanțe vii. Ești vie, iar vitalitatea ta e percepută de ceilalți. Însă nu merge doar dacă te rogi și cânți mantre. Eventual, faci psihanaliză. Văleu!
E un act de auto-educație. Înveți să te respecți și să accepți meritul intrinsec indestructibil, după cum faci chiar acum, citind aceste rânduri. Dar ca să-l înveți, e musai să-l practici deliberat. Nu, nu stai pe loc și aștepți să te simți valoroasă, merituoasă ori virtuoasă! Ca apoi, să acționezi. Ordinea e inversă.
Până aici, ai înțeles că valoarea de sine e o constantă universală. Nu coboară din ceruri sau din înțelegerea unor idei ezoterice. Vine din acțiunile noastre bazate pe șase drepturi fundamentale:
- Dreptul de a ne exprima opinia;
- Dreptul de a face greșeli;
- Dreptul de a influența decizia altuia;
- Dreptul de a ne exprima dezacordul sau de a ne exprima obiecția vizavi de opinia sau acțiunile altor persoane;
- Dreptul de a refuza cererile din partea altora;
- Dreptul de a cere ajutorul.
Te fac aceste drepturi o persoană egoistă sau vinovată? Bineînțeles, nu, ele te fac responsabilă. Pentru că ele, așa cum sunt valabile pentru tine, devin valabile (by default) pentru oricare altă persoană. Aici e cu dus și întors. Unele persoane, deși acționează după aceste drepturi, ele refuză să accepte că și altele (de diferite de vârste) au exact aceleași drepturi.
Știi ce implicații are această idee simplă? Uriașe, pentru că exercitarea (conștientă) a acestor drepturi aduce responsabilitate mutuală. Te las să meditezi.