Îți poți imagina cum că există oameni care cred în civilizația subacvatică Atlantis? Că există ființe astrale care coabitează cu noi? Sau că problemele de viață ale unei persoane sunt cauzate de problemele strămoșilor dumneaei? Sigur că-ți poți imagina, dar mai ales că poți observa în jurul tău ce credințe magice populează mințile semenilor noștri. Mai exact, nu e despre credințe magice, ci despre credințele în paranormal și pseudoștiință. Credințe magice avem cu toții, chiar și aceia dintre noi, mai sceptici și (prezumtiv) raționali. Chiar și tu, care citești acum, ai măcar un obiect cu valoare sentimentală la care ții ca la ochii din cap. L-ai încărcat cu esență spirituală.
Nu știu dacă credințele în paranormal și știința falsă mai pot fi înlocuite la unii dintre ei. Sunt câteva opreliști psihologice, de exemplu, efectul perseverenței (răstălmăcirea dovezilor contradictorii în așa fel încât să devină dovezi care sprijină convingerea). Acțiuni eficiente pot fi îndreptate, în schimb, spre tineri și adolescenți. Sau, spre toți aceia care au mințile încă deschise la cunoaștere și suficient de flexibile. În acest sens, îți scriu ce rezultate a generat un studiu realizat la North Carolina State University.[1]
Pentru cercetare, au fost înregistrați 117 studenți la științe umaniste (la umanioare, îhm) și împărțiți în trei grupuri. Un grup a participat la un curs de design și statistică în psihologie, al doilea la un curs de fraudă istorică și ultimul grup la un curs despre misterele lumii. Cursul de psihologie a servit drept condiție de control. Lor nu li s-a predat ”gândirea critică”. În celelalte două cursuri de istorie, în mod explicit, studenții au fost instruiți în gândirea critică. Spre exemplu, studenții au fost învățați cum să identifice erorile logice din declarații doldora de paralogisme.
La început de semestru (baseline), studenților li s-au luat măsuratori la haine, pardon, la credințele în pseudoștiință via un chestionar. Acest chestionar conținea referiri la teorii precum civilizația Atlantis sau conspirația cu atacurile din 9/11. Cursurile de istorie abordau exemplele din chestionar. Și, la final, studenții erau din nou măsurați la credințele lor în pseudoștiințe.
După prelucrarea datelor, se pare că studenții de la cursul de design și statistică psihologică nu și-au schimbat credințele. Nici nu mă miră. Metode de design și statistică reprezintă… metode și nimic altceva. E la fel cum lopățica poate fi folosită fie ca lopățică de jucat în nisip la mare , fie ca ciomag pentru ciomăgeala frățiorului mai mic de către cel mare.
Studenții de la celelalte cursuri de istorie au înregistrat, în medie, descreșteri în credințele lor pseudoștiințifice. Iar asta s-a petrecut cu ambele grupuri după doar UN CURS. Nu după zeci de ore, după cum predau studenților mei. (ei învață la orele de practică profesională gânditul critic în psihologie, deoarece am aruncat la pubelă maculatura cu testele proiective).
Sunt rezultate care mă bucură. Și care îmi amintesc de un alt studiu (primit de la zâna londoneză a gândirii critice). În acesta, publicat recent în Psychological Science, doi cercetători, de la Columbia University (Teaching College), aplică o intervenție exotică unui grup de studenți. I-au pus să aprindă bețișoare parfumate și să cânte în grup ”om mani padme hum”. Glumesc. Îți povestesc în următorul articol.
[1] McLaughlin, A. C., & McGill, A. E. (2017). Explicitly Teaching Critical Thinking Skills in a History Course. Science & Education, 1-13.