În vremurile studenției am fost fascinat de hipnoterapie. Am probat inducția hipnotică pe câteva colege deschise la experiențe, dar mai ales pe vărul meu care adormea de fiecare dată. A urmat terapia cognitiv-comportamentală (CBT în acronimul engl.) într-o perioadă în care aveam o deosebită plăcere să identific ororile, pardon, erorile cognitive…
Mai târziu am fost sedus de terapiile experiențial-umaniste. Am fost fermecat de accentul pus pe actualizarea potențialului uman, dar si de modul lor spectaculos de intervenție. Ele susțin cu surle și trâmbițe că oamenii pot deveni mai buni și foarte buni, că sunt perfectibili și că în orice om există resurse latente ce merită să fie exploatate ca să trăim sănătosi și fericiți. Ba chiar că orice om are o esență bună. Sigur, până întâlnești un individ psihopatic.
Dar să-mi las istoria deoparte. In continuare, urmează o comparație CBT și ACT, deoarece relația celor două (foto)modele din scena terapiilor psihologice (pe baze științifice) rămâne ascunsă celor mai mulți curioși. Nici nu mă miră cum unii înțeleg modelul ACT (pronunțat ”act”), ba chiar au impresia că practică ACT la pachet cu terapii mambo-jambo. Aceștia cred (greșit) că e de sorginte transpersonală, plecând probabil de la legătura cu practici mindfulness (și de acceptare), la rândul lor, înțelese într-un halou mistico-spiritual.
Istoria CBT-ului începe cu cercetările ”damnatului” B.F. Skinner, un părinte al terapiei moderne comportamentale. În acele vremuri, mai nimeni nu practica o terapie psihologică. Aproape toți erau psihanaliști sau fascinați de psihanaliză (mulți și astăzi, care tot insistă să înfigă nuca psihodinamică în peretele neuroștiințelor). Ca reacție la psihanaliza fără principii științifice, a evoluat terapia comportamentală. Intervențiile derivate din știința comportamentală a lui Skinner au schimbat pentru totdeauna psihoterapia. Iar știința comportamentală continuă să sprijine intervenții și principii eficiente – dovedite prin testări clinice sistematice. Dar, abordarea lui Skinner are limite. Cea mai notabilă e abordarea limbajului uman și cogniției care a eșuat în producerea de cercetări care să vizeze un spectru larg de dificultăți psihologice. A fost limitată la probleme dificile (ex: autism, fobii).
Cercetările lui au deschis ușa pentru lucrările inovative ale lui Albert Ellis și Aaron T. Beck, părinții terapiilor cognitive. Ellis și Beck (și succesorii lor) au transformat practica psihoterapiei. Au intrat în capetele oamenilor, unde presupunem că există procese mentale (simultan cu cele cerebrale), urmărind să modifice conținutul și tiparul lor. Au adăugat noi intervenții ce vizează modificarea ”cognițiilor” alături de schimbarea conduitei exterioare specifice terapiei comportamentale. Dar cum fac ei asta? Știu că n-ai luat ad litteram expresia intratului în cap. În intervențiilor lor, terapeuții apelează la cuvinte ca să aibe acces la mintea cuiva. Dar stai puțin! Ce ne facem dacă ”mintea e o iluzie” după cum susține și moșu Daniel Dennett?
Mai exact, cu ajutorul unor întrebări bine alese și cu cooperarea clientului modifică prin dialog acele cogniții (sau ”gânduri”) supărătoare sau care îi fac viața amară. Să modifici ce are în minte, conținuturi mentale… Și dacă mintea e o iluzie, cum poți lucra asupra iluziei? A, zici că depinde de ce înțelegem prin ”iluzie”?
CBT-ul conține atât tehnici cognitive, cât și comportamentale. E cea mai populară metodă, fiind și cea mai frecvent verificată empiric. La nevoie poate fi învățată din cărți și aplicată fără asistența unui terapeut în carne și oase (dar depinde de caz). Este înainte de orice economicoasă cognitiv. Din perspectiva epistemologică, spunem că respectă principiul parcimoniei. Are la bază o teorie simplificată (nu e inutil sofisticată ca multe altele din lumea pestriță a psihologiei) pentru care nu-ți trebuie un doctorat în psihologie sau o formare de specialitate. Iar terapeutul nu intră (de regulă, pentru că depinde de experiența și abilitățile sale) în aspectele spirituale sau în filosofia de viață a clientului, fiind focalizat pe reducerea simptomelor și atingerea obiectivului.
Nu ajunge la cauzele ”psihice”?! Nu, deoarece cauzele sunt multiple, iar căutarea lor e zadarnică (iluzia introspecției). Orice și-ar imagina detractorii ei drept argumente, nimeni nu neagă eficiența ei incontestabilă, probată pe majoritatea condițiilor (sub)clinice (depresie, anxietate, traume, abuzul de substanțe și adicții, complicații legate de condiții medicale și altele). Din asta nu poți deduce (ba poți, dacă ai deficit de logică) că orice meseriaș care practică CBT e musai eficient terapeutic. Știm deja că eficiența terapeutică depinde consistent și de variabile ca personalitatea terapeutului, dar și a clientului, și relația celor doi. Cine oferă terapia și cui contează indiferent de metodă. Dar asta e o discuție pe care n-o reiau aici.
Acceptance and Commitment Therapy (ACT pronunțat ”act”) are peste 30 de ani de la momentul nașterii. Și încă rămâne o necunoscută pentru foarte mulți practicieni. Nu e de mirare. Indică prăpastia dintre cercetare și practică. ACT are la bază 100% cercetare experimentală și clinică (behavioral analysis).
E o metodă construită pe umerii a doi giganți, modelul cognitiv și principiile învățării comportamentale. Dar, specific ei este abordarea behavioristă a limbajului și cogniției umane cunoscută ca Teoria Cadrului Relațional (RFT) care umple ”golurile” lăsate de munca lui Skinner (munca i-a fost publicată prin 1957 în cartea ”Verbal Behavior”; o carte care i-a provocat ”crampe” marelui lingvist Noam Chomsky). RFT a generat o serie de cercetări riguroase asupra limbajului și cogniției, care a alimentat dezvoltarea unor noi abordări terapeutice. Roadele acestor cercetări pot fi găsite în filosofia și conceptele de bază din modelul ACT.
Spre deosebire de insistența tradiției CBT pe corectarea cognițiilor ca omul să-și schimbe conduita și să-și reducă suferința, terapia ACT caută să modifice funcția experiențelor private (gânduri, trăiri, amintiri, reacții fizice) astfel încât ecoul lor să interfere tot mai puțin cu acțiunile. Metoda face parte din familia acelor intervenții care sunt focalizate mai mult pe relația cu experiența și mai puțin pe conținutul experienței fără a uita de principiile învățării comportamentale.
Să-ți dau un exemplu. Să zicem că ai un gând supărător care te vizitează zilnic și anume că partenerul tău flirtează cu o colegă la serviciu. Conform tradiției cognitive, vei căuta să-ți pui sub îndoială gândurile și vei cântări dovezile atât contra, cât și pro ”misepărerii” tale. Vezi bine că lucrezi asupra conținutului experienței. Spre deosebire, din perspectiva modelului ACT ne orientăm asupra relației cu experiența. Important nu e conținutul, ci cum relaționezi cu gândul supărător și emoția geloziei. Vei căuta să le iei așa cum sunt, să le faci loc în viața ta, pentru că ele spun ceva despre tine, nu despre partenerul tău. Că acele gânduri sunt sau nu plauzibile nu ne interesează. Întrebarea-cheie e dacă ele îți servesc acelor acțiuni importante pentru tine (conceptul de „workability”). Accepți emoția geloziei și te separi (psihologic) de gândurile supărătoare astfel încât să treci la acțiune. Iar ce anume vei face depinde de un set de valori – direcții. Observi unde cade accentul? Ținta ei constă în acțiunea ghidată valoric. O putem numi ”terapia centrată pe (non)acțiune”, deoarece clientul acționează în lumea concretă și lasă lumea mentală așa cum este sau, in alte cuvinte, învață să trăiască cu mintea lui.
ACT și celelalte metode înrudite (DBT, FAP sau MBCT) au împins tradiția cognitiv-comportamentală spre o abordare deschisă experienței (mindful) și orientată de valori (ca direcții în viață). După cum vezi, această nouă abordare a ieșit din domeniul clinic către unul umanist-existential.