Te antrenezi (fizic)? Faci sport? Mai mult ori mai puțin, parcă aud. De mai multe ori am fost întrebat de câte ori pe săptămână și cât de lungă să fie sesiunea de training. De fiecare dată răspund ”depinde de unde pleci”. Completez, apoi, cu ”iată unde ai putea ajunge” și ofer standardele minime de antrenament oferite de NHS.
De ce e important să faci sport? Pentru sănătate, vine cu ușurință răspunsul. Mai elaborat? Și apar confuzii. Când gândești cuvântul ”sport”, ce-ți mai vine în minte? Probabil activează schema prototipică a sportului de performanță, iar asta îți evocă o emoție împovărătoare? Disciplină, antrenamente extenuante și poate antrenori care zbiară și dictează ce trebuie să faci, dar mai ales ce faci ”prost”? Sau, îți evocă amintirea orelor din școală când alergai de colo-colo la fluierul profesorului? Și pare că n-are niciun sens? Pare să fie ceva ce trebuie făcut?
Să pleci de aici, de la imperativul ”trebuie să faci sport”, poate duce la abandon dinainte să începi programul. Mai poate provoca o renunțare la primele dificultăți când realizezi că nu te descurci, că nu te mai ține capacitatea fizică. Psihologii ar comenta că nu ai formate credințe de autoeficacitate. Ca să-ți formezi asemenea credințe, înseamnă să ai încredere că te poți descurca cu ceea ce îți stabilești ca scop. Dacă n-ai mai făcut sport din liceu sau de acum câțiva ani, vei începe cu cel mai mic pas pe care îl poți realiza. Nu, nu cu un scop ambițios prin care vrei să-ți demonstrezi vreo competență imaginată. ”Peste șase luni vreau să particip la semimaraton”, afirma încrezător o tânără clientă care nu mai alergase de vreo cinci ani. Probabil, dar mai înainte, nu vrei s-o iei cu pași mici? Îți dai duhul dacă urci patru etaje la picior? Atunci, urmează să te antrenezi un timp și în mod regulat.
Sună a laudă de sine și mult bine nu aduce, dar cred că aș putea să te antrenez de la nivelul începător până la un nivel de performanță. Dând deoparte abilitățile tehnice specifice, psihologia performanței și motivației rămâne de bază în orice activitate sportivă (și nu doar). Am această credință, deoarece stăpânesc principii și metode pentru creșterea motivației, în autocontrol și cultivării de noi obiceiuri (based on psychological science). Mai am și unele realizări personale, dar simt că depășesc o limită, dacă aș scrie despre ele.
Revenind la ”sănătate”, dar conectată la ”îmbătrânire”, îți scriu în cele ce urmează despre un studiu (randomized intervention trial), pe care îl consider unul dintre cele mai importante pe topica impactului exercițiului fizic asupra sănătății. Scriu despre el cu gândul că chiar și dacă faci sport, va funcționa ca un supliment motivațional care, sper eu, îți va păstra sau consolida motivația de a practica sportul sau exercițiul fizic pe termen lung.
Seniorii cu vârsta medie de aprox. 60 ani au fost împărțiți în două grupuri cu programe de antrenament diferite: în primul, subiecții au ieșit la mers de câteva ori pe săptămână pe durata unui an; în al doilea, subiecții au participat la sesiuni (egale în durată și frecvență cu cele din primul grup) cu exerciții non-aerobice, de tonifiere (care nu creșteau pulsul).
Subiecților le-a fost examinat creierul cu fMRI-ul înainte de program, dar și la un an după încheierea programului. Ca să observe procesele cerebrale, examinările MRI au fost realizate când subiecții rezolvau diferite teste psihologice de abilități cognitive. Scanările dezvăluiau cum diferite zone din creier erau activate, mai exact, cum lobul temporal lucra impreună cu lobul occipital și lobul frontal în ceea ce părea o sofisticată rețea. În continuare, să vedem diferențele dezvăluite de scanările comparate pe cele două grupuri după un an de antrenament:
- Participanții ”mergători” aveau un creier mai dezvoltat. Conexiunile dintre lobul temporal, frontal și occipital erau mai consolidate, adică, întregul organ funcționa mai eficient. Se pare că activitatea fizică a mersului a avut un impact pozitiv asupra tiparului de conectivitate neurală.
- Când datele de la testele seniorilor au fost comparate cu cele ale tinerilor (grup de control) de 32 ani, părea că o singură interpretare e posibilă: creierele seniorilor activi fizici arătau mai tinere decât ale celorlalți seniori. Nu păreau să fi îmbătrânit după cum era de așteptat. Conexiunile dintre lobul temporal și lobul frontal nu păreau afectate de îmbătrânire de parcă degradarea lor a fost suspendată.
- Mai mult, rezultatele de la testele pe abilități cognitive (sau funcții executive) erau superioare în cazul ”mergătorilor”. Aceștia demonstrau abilități superioare în privința controlului atențional, inhibiției (autocontrol pe impuls), memoriei de lucru de tip spațial și verbal.
Nu înseamnă că grupul care e exersat non-aerobic nu a înregistrat progrese. Doar că ele au fost mai mici comparativ cu rezultatele din grupul mergătorilor (aerobic). Deci, ambele tipuri de antrenament oferă beneficiile de mai sus.
Mai simplu, aceste descoperiri ne arată că creierul lucrează mai eficient la oamenii care sunt fizic activi. Mai mult, procesul îmbătrânirii pare să fie aproape stopat și, într-o perspectivă optimistă, chiar inversat. Putem avea un creier tânăr și la o vârstă înaintată… dacă ne mișcăm regulat.
Acuma, te rog să te oprești puțin. Subiecții acestui studiu au fost seniori la vârsta de 60. Oare cum va arăta creierul tău peste un an, dacă începi de astăzi? Bine, fie, poate de mâine.
Voss, M. W., Prakash, R. S., Erickson, K. I., Basak, C., Chaddock, L., Kim, J. S., … & Wójcicki, T. R. (2010). Plasticity of brain networks in a randomized intervention trial of exercise training in older adults. Frontiers in aging neuroscience, 2.