Inspirat de un aforism al lui Nassim Thaleb iti scriu unul potrivit la lumea psihologiei românești.
Psihologii sunt mai priceputi in a inventa probleme potrivite metodelor proprii decat sa inventeze interventii adaptate problemelor existente.
Ultima lor boroboață a fost sa inventeze un nou sindrom, Sindromul Alienării Parentale (SAP), pentru care s-a găsit rapid un ofertant de servicii formative pentru psihologi ”muritori de foame” dar generoși cu resursele lor, gata sa se puna la dispozitia (pe bani grei) familiilor destramate care-si disputa custodia copiilor.
Oare Forul care reglementeaza practica psihologiei in tara noastra tine cont de dovezile ce justifica empiric existenta unor sindroame?
Astfel, ei ajung in situatia unei coabitari alese pe interese cu multe asociații care ofera formare profesionala in te miri ce! Totusi, ma gandesc ca poate nu e de competenta acestui for examinarea standardelor stiintifice pe care se bazeaza asociatiile/scolile. Dar atunci de competenta cui sa fie? Sa fie a universitatilor, mai exact, a departamentelor de psihologie? Imi vine sa zic da. In schimb, majoritatea nu face diferenta dintre psihologie mambo-jambo si psihologie bazata pe dovezi. N-or sti sa examineze dovezile? Sfatul meu e sa-i cheme in ajutor pe colegii de la Drept.
Daca esti un parinte inteligent, nu lua in seama boroboața. Nu exista un SAP nicaieri in DSM-V, biblia clinicianului in tulburari mintale (psihice, cum li se zice p-aici). Nu exista nici macar in versiuni mai vechi ale bibliei. Iar daca nu ma crezi pe mine, autorul semidoct al unui blog aproape invizibil, chem in ajutor un prieten doxă de psihologie empirică. La American Psychological Association ma refer. Citez aici dintr-o declarație postată in ianuarie 2008 :
”The American Psychological Association (APA) believes that all mental health practitioners as well as law enforcement officials and the courts must take any reports of domestic violence in divorce and child custody cases seriously. An APA 1996 Presidential Task Force on Violence and the Family noted the lack of data to support so-called “parental alienation syndrome”, and raised concern about the term’s use. However, we have no official position on the purported syndrome.”
Deși APA nu s-a pronunțat oficial, reprezintă declarația de pe situl oficial. Oricum, absența datelor nu sprijina acest ”sindrom al alienarii parentale”, de unde și ingrijorarea vizavi de utilizarea termenului. De aceea, presupusul SAP n-a ajuns niciodată in Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM) si nici in International Classification of Diseases (ICD). Chiar daca e o declarație veche de opt ani, nu s-a schimbat nimic intre timp. DSM, biblia medicilor psihiatri si a psihologilor clinicieni, ajunsa la cincea editie, la care s-a lucrat intre 2007 si 2012, a fost publicat in mai 2013 la conferinta anuala a American Psychiatric Association. E valabil si astazi. Așa ca, repet pentru cel neatent,
sindromul alienarii parentale e o invenție.
Dar in Romania, fără indoiala, sindromul e valabil, fiind sustinut de ”date empirice” (de altă factură! ;)).
Originea inventiei se afla prin anul 1980 cand Richard Gardner, un psihiatru de copii, cetatean american, a introdus ”sindromul” in baza observatiilor sale clinice. Succint, Gardner descria prin sindrom preocuparea copilului pentru critica si deprecierea unuia dintre parinti sub influenta celuilalt. Sindromul ar apărea in contextul disputarii custodiei copilului, cand unul dintre parinti, intr-un mod inconstient sau deliberat, incearca sa-l indeparteze pe copil de celalalt parinte, apeland la demonizare. Face ca celalalt sa para Diavolul pe pamant de care copilul trebuie sa se fereasca. Oricat s-a straduit domnul Gardner & amigos (nu e acela cu inteligentele) sa vâre SAP-ul pe sub nasul comunitatii stiintifice medicale dedicată validarii științifice (serioase!) nu i-a ieșit.
Daca imi semeni, vei spune ca totusi alienarea parentala se petrece adesea prin familiile romanesti. Intr-adevăr, cat de des, n-am nici o idee. De obicei, ambii parinti incearca sa-l faca pe celalalt un pic mai ”intunecat” in ochii copilului. Poate nu de intunecimea lui Sarsailă, dar macar de-o intunecime apropiata de a fratiorului mai mic, zis, Michiduță. Sigur ca tentativele lor provoacă in copil stres psihologic.
Dar de aici pana la un sindrom e cale lunga. Mai ales ca sindromul privește copiii și nu părinții care se demonizează reciproc de față cu ei.
Cei care nu privesc la dovezi empirice (coerente si obtinute din surse independente), bazandu-se excesiv pe intuitiile clinice si literatura de doi bani, pot inventa sindroame (si interventii pentru ele) de azi pe maine. Ulterior, ar putea oferi chiar formare profesionala (acreditată, desigur) pentru diagnostic si interventie.
In frivolitatea mea cu radacini in complexe psihologice nerezolvate (din copilarie, of course), am realizat o serie de observatii si interviuri subliminale, cu analiza de continut in subtext, coroborate cu diagnostic proiectiv pătat cu cerneală. Așa am ajuns la posibilitatea unui sindrom cu specific obștesc. Coțcărie cronică. Doar ca n-apare in DSM-ul ăsta. Dar nu-i bai ca-l notez aci pe marginea lui.