Pe vremea când eram mocofănel, acum o mie de ani, mergeam la cursuri de dezvoltare personală ce erau ținute într-o manieră numită experimentală experiențială. Mi-au prins tare bine mai ales pe partea de spontaneitate emoțională. În acele vremuri nu știam nici să numesc ce simt, fiind un reprimat, nu știam ce-mi place și, bineînțeles, habar nu aveam despre mine reflectând la celebra întrebare ”cine sunt eu?”. Ehe, alte vremuri! Dar hai să nu mă exprim ca un tataie nostalgic și să revin la temă.
Dezvoltarea personală se poate face în două mari feluri. Primul fel este didactic. Înveți despre tine sau cineva îți oferă o cunoaștere sau instrumente ce te pot ajuta să te descoperi și chiar să schimbi unele obiceiuri. La un astfel de curs afli (sau dintr-o carte bună ce nu are pe copertă moaca autorului) câteceva despre minte/psihic, creier și comportamente. Ar fi de preferat să stai deoparte de psiho-bolboroseală și folclor. Mai descoperi, poate, învățăturile lui Epictet și ceva filosofie stoică. Cotești, apoi, spre orient și dai de Sun Tze, Tao sau budism. În zilele noastre YouTube-ul reprezintă o imensă videotecă pentru toți aceia care urăsc atât lectura, cât și participarea la cursuri (sechele din educație neaoșă de calitate înaltă?).
Cealaltă cale este experiențială și presupune orientarea pe experiența din aici și acum. Te asigur că poate fi o experiență intensă ce te poate scoate rapid din zona de confort. Nu prea e recomandată unor suflețele diafane, deși tocmai ele ar avea cel mai mult de câștigat. Un trainer priceput (nu dintre aceia care confundă fermitatea cu abuzul) ce lucrează cu un grup (și în grup) poate face asta în mai multe feluri. Spre exemplu, prin punerea cursantilor în situații dintre cele mai nostime… sau dificile. Sau prin scurte scene și jocuri de rol, muzică și dans… Presupune provocarea unor experiențe de grup sau individuale și procesarea emoțiilor, nevoilor și gândurilor profunde.
Trecând la psihoterapie, terapiile experiențiale sunt o familie largă de metode care au apărut între anii 1950 și 1960 și se încadrează sub umbrela psihologiei existențial–umaniste.
Premiza fundamentală a acestei abordări este că adevărata schimbare a clientului se produce prin experimentarea directă și activă a ceea ce clientul trăiește și simte în orice moment al terapiei, atât la suprafață, cât și la un nivel mai profund. Ce se petrece cu o persoană la un nivel aparent, nu este întotdeauna ceea ce simte la nivelul profund al sinelui.
Aceasta înseamnă că terapeutul și clientul lucrează împreună pentru a explora emoțiile și gândurile profunde ale clientului ca să descopere sinele autentic. Spre exemplu, dacă un client se simte copleșit de tristețe, terapeutul nu oferă sfaturi superficiale, nu-i ține prelegeri și nu caută să-i rezolve problema. Ci îl ajută pe client prin dialog elaborat (nu aduce cu cel de la vreo cafenea sau cârciumă) și multă ascultare activă să-și identifice și să experimenteze sentimentele de tristețe, explorând în detaliu ce anume le declanșează și în ce fel îi afectează viața.
Un terapeut experiențialist angajează clientul în explorarea și exprimarea sentimentelor lui interioare (nu ale terapeutului). Poate invita, uneori, clientul să retrăiască scenele din viața prezentă sau din trecut pentru a înțelege mai bine cum aceste experiențe influențează emoțiile, deciziile și comportamentele actuale. Alteori, orientează atenția acestuia asupra senzațiilor fizice, imaginilor sau gândurilor conturând, astfel, o experiență completă în legătură cu o situație sau temă de viață.
Spre exemplu, în timpul unei sesiuni, terapeutul poate încuraja clientul să revină la o experiență din copilărie care îl afectează în prezent. Dacă clientul are dificultăți (stil evitant) în a forma relații de lungă durată din cauza fricii de abandon, terapeutul ar putea explora amintiri legate de experiențele de abandon din copilărie pentru a ajuta clientul să înțeleagă și să depășească aceste temeri. După ce clientul lucrează la procesarea sentimentelor de abandon, terapeutul îl ajută să dezvolte strategii pentru a construi relații mai sigure și mai sănătoase, bazate pe o înțelegere mai profundă a nevoilor și temerilor sale.
Scopul este să ajute clientul să integreze aceste experiențe în concepte de sine realiste și sănătoase. Aceasta înseamnă să îndrume clientul ca să dezvolte o înțelegere mai clară și mai echilibrată a sinelui său și să adopte strategii mai sănătoase pentru a face față vieții.