Încă de când strămoșii noștri stăteau în jurul focului, povestind despre cum au scăpat la limită de un tigru cu colți-sabie cam nervos, oamenii și-au dat seama că poveștile sunt vitale. Adică ne țin în viață și chiar ne pot ajuta să ne schimbăm în mod profund viețile.
Poveștile care ne definesc (sau ne încurcă)
Conceptul de terapie narativă a fost dezvoltat de Michael White și David Epston în anii ’80, punând accent pe ideea că identitatea noastră este construită prin povești. Potrivit lui Jerome Bruner, unul dintre pionierii psihologiei cognitive, oamenii gândesc și își organizează experiențele prin structuri narative, iar aceste povești influențează profund felul în care percepem realitatea.
Așa cum aerul curat este vital pentru plămâni, poveștile sunt vitale pentru suflet. Problema e că uneori ne trezim blocați într-un scenariu scris parcă de un regizor dramatic—„Mereu dau greș”, „Viața mea e un haos”, ”Nu găsesc nimic bun în viața asta”. Ei bine, vestea bună e că terapia narativă te ajută să iei stiloul în mână (pardon, tastatura?) și să rescrii scenariul. Poate că nu ești un ghinionist, ci doar un protagonist într-un moment de cotitură.
Rescrierea propriei povești (și a finalului fericit)
Un principiu fundamental al terapiei narative este externalizarea: în loc să spui „Sunt anxios”, poți spune „Anxietatea e un oaspete cam insistent, dar îl pot da afară”. Asta îți aduce un avantaj, deoarece în loc să te simți captiv în poveste, devii autorul ei. Această tranziție de la personajul captiv poveștii și autorul ei poate fi, cu adevărat, revelatoare! Literatura cognitivă o explica prin conceptul de meta-cogniție. Poți introduce noi personaje, o intrigă neașteptată sau, de ce nu, un final în care să te vezi relaxată pe o plajă, având doar grija să nu te arzi în soare. Spre exemplu, în terapiile mele introduc (la nevoie) personajul sinelui-copil cu care clienta mea (clientul meu) creează o relație pozitivă (simbolic, evident) ce-i susține deciziile și o reglează emoțional (demersul e mai anevoios, mai amplu și mai meticulos decât scriu aici).
Un alt aspect ce poate ajuta este să identifici episoadele în care ai fost un erou sau eroină și ai depășit obstacole. Chiar dacă nu ai salvat urșii polari, sigur ai avut momente în care ai reușit ceva grozav. Chiar și să găsești un loc de parcare într-un oraș aglomerat poate fi, uneori, o izbândă. Darămite să descoperi că ai luat decizii de viață ca să te placă mami și tati!
Terapia narativă în practică (sau cum să-ți editezi viața)
Cercetările în domeniu, inclusiv lucrările lui Michael White și David Epston, au arătat că rescrierea poveștilor personale poate contribui la dezvoltarea rezilienței și la îmbunătățirea sănătății mintale. De asemenea, cercetările lui Dan P. McAdams despre identitatea narativă susțin că modul în care ne spunem propria poveste afectează profund felul în care ne raportăm la trecut, prezent și viitor.
Terapia narativă se aplică în multe situații—de la momente de criză la zile în care te întrebi de ce, naiba, ai cumpărat o altă pereche de pantofi ce nu mai are loc în dulapul supra-aglomerat. Funcționează prin conversații, reflecție și scriere, ajutându-te să-ți vezi viața dintr-un unghi nou. Te ajută să re-cadrezi experiența și cine știe?… Poate că povestea ta capătă o funcție eliberatoare ne-fiind pe cât crezi de apăsătoare, ci doar are nevoie de o editare inspirată.
Poveștile pe care ni le spunem sunt ca aerul pe care îl respirăm. Pot fi poluante și sufocante (ca multe orașe din această țară) sau clare și dătătoare de viață. Terapia narativă te ajută să scuturi praful (saharian?) de pe povestea ta și să o transformi într-un scenariu mai luminos, poate mai nostim și chiar inspirațional. Așa că, dacă simți că viața ta arată ca un film prost, amintește-ți că ai oricând opțiunea de a schimba regizorul.