Oamenii îl aleg pe D-zeu din comoditate şi conformism. Pardon, nu-l aleg, ci îl preiau din familie şi cultură. Dacă te năşteai în Laos, credeai în karma. Nu ţi-ai ales credinţa în divinitate. Ţi-a fost dată.
„Ceva trebuie să fie”, îşi zic oamenii,ataşati de verbul trebuie. Aceiaşi obligaţie pandemică. „Dacă mulţi oameni cred, ceva trebuie să fie”. Evident, că pe fondul ignoranţei ceva trebuie să fie. Nu poţi tolera nimicul, pentru că mintea vorbitoare nu tolerează incertitudinea. Ce poţi pune în loc? Ai învăţat la şcoală despre evoluţia prin selecţie naturală? Charles Darwin a stat cu ideea în sertar (în ambele sensuri) douăzeci de ani. Ştii de ce? Creatorul era de prisos. Ideea selecţiei naturale şi evoluţia organismelor face de prisos in natură prezenţa divină. În acele vremuri, Darwin nu înţelegea, mai precis, cum anume. Nu ştia de gene, deşi a ignorat scrisoarea de la Gregor Mendel, călugărul catolic care a descifrat mecanismul ereditar. Dar nici dumnealui nu ştia de gene. Abia în 1953, James Watson şi Francis Crick au sugerat într-un articol publicat în Nature că ADN-ul are o structură dublu elicoidală.
Astăzi evoluţia prin selecţie naturală e una dintre cele mai solide teorii ştiinţifice. „Nu ne interesează, pentru că ştiinţa nu poate contrazice religia. Una ţine de cercetarea sceptică, apelând la raţiune şi metode obiective, cealaltă de credinţă prin apelul la inimă şi suflet”. Mi se pare comic. În realitatea obiectivă nu există această dihotomie. Iar ştiinţa nu are de-a face cu opiniile, credinţele şi simţămintele unei persoane sau alteia.
Dar, revin, o implicaţie revoltătoare pentru orice creaţionist (Darwin a fost un creaţionist până la confruntarea cu dovezile) este că prezenţa divină e nenecesară. Natura evoluează prin ea însăşi, mecanismul fiind selecţia naturală, iar despre cum operează la nivel molecular celulele şi genele, ştim o puzderie de lucruri. Faptul că noi nu ştim (fiind neştiutori) nu face mai reală existenţa unui Creator.
În faţa evidenţelor obiective, mulţi aflaţi probabil în disonanţă cognitivă, l-au plasat pe Creator sub o altă formă (de energie/inteligenţă) în spatele scenei realităţii, nemai găsindu-i loc în ceruri. De aici a rezultat o nouă teorie, un fel de struţocămilă. Creatorul a devenit o inteligenţă care a făcut posibilă apariţia vieţii şi a dezvoltat un proiect grandios, acela al evoluţiei vieţii pe Pământ, probabil şi în Univers (cu tot cu el). Susţinătorii teoriei sau design-ului inteligent vin cu tot felul de exemple din lumea naturală, construindu-şi temeiurile fragile în jurul ideii de complexitate imposibilă din partea forţei oarbe a naturii şi genelor.
Argumentele irefutabile contra acestei născociri copilăreşti (evaluarea mea, tu poţi crede altceva) pot fi găsite în cartea lui Michael Shermer, De ce e Darwin important (publicată în 2013 la noi, 241 pagini). Deşi am numit-o născocire copilărească, ai fi surprinsă să afli ce forţă are prin SUA, fiind predată prin unele şcoli ca alternativă la evoluţionism. Nu mă miră să fie tot mai mult îmbrăţişată şi la noi. Mai ales, că BOR a devenit aproape făţiş o agenţie guvernamentală (unii ar zice de manipulare şi control). Dar nu e treaba mea să comentez activităţile acestei entităţi cu puteri divine.
Mă gândesc că poate şi tu (cititoare/cititor) deţii o convingere similară. Şi anume, că „există ceva”. Ei, bine, alternativa design-ului inteligent e pentru tine. Totuşi te bănuiesc de o „minte deschisă” (o valoare practicată, nu doar trecută în CV). De aceea, sper să vrei a lectura cu atenţie cartea domnului mai sus amintit, din care îţi menţionez un foarte scurt citat, drept încheiere.
„Din ce trei titani intelectuali ai acestei epoci – Darwin, Marx şi Freud, doar Darwin este încă relevant, din simplul motiv că teoria lui a fost corectă şi dovezile ştiinţifice continuă să vină în sprijinul ei şi întru perfecţionarea sa.”