Observ că ai mei compatrioți sunt neiertători pe un fond de cinism cronic. Deși majoritatea sunt creștini și se roagă la ”Tatăl nostru”, când vine vorba de iertarea aproapelui zici că intră Diavolul în ei. Nu fac excepție, primul meu impuls e să sar cu judecata și să arunc cu blamul. Mă educ prin aceea că îmi construiesc o altă perspectivă și încerc să-mi inhib primul impuls. Este ceea ce îți propun în continuare.
În fața oricărei întâmplări nefericite, mulți compatrioți se grăbesc să găsească un vinovat, pe care să-l certe cu vârf și îndesat. Cel mai la îndemână este chiar victima sau omul care pățește necazul. Se numește biasul atribuirii și este un fenomen bine studiat în psihologia social-cognitivă: avem tendința de a pune eșecurile și suferințele altora pe seama greșelilor personale, neglijând circumstanțele în care se întâmplă.
Urmăresc știrile Salvamontului și aflu săptămânal de turiști care se rătăcesc pe munte sau rămân blocați pe undeva mai ales iarna. Aproape jumătate din cei salvați fac o vizită pe la spital. De îndată ce apare o știre despre o echipă de salvamontiști care a fost nevoită să intervină, comentariile curg în valuri: „Ce căutau acolo, dacă nu sunt pregătiți?”; „N-au știut să-și ia haine groase și bocanci?”; „Să plătească ei intervenția, nu să consumăm banii noștri pentru prostia lor!”. Foarte rar se ia în calcul faptul că vremea pe munte este imprevizibilă, că oricine poate avea o clipă de neatenție sau că lipsa indicatoarelor clare joacă un rol esențial. Observ pe viu cum unii oameni, îndeosebi tineri, par neglijenți sau se supra-apreciază vizavi de echipament și dificultățile traseului ca timp, urcuș, vreme și altele. Când îmi amintesc de mine, în urmă cu 15-20 de ani, mă ia groaza, pentru că am descoperit cu stupoare că sunt un ins, deși timid în contexte sociale, devin amator de senzații tari în contexte ce presupun pericol, cum ar fi să mă cocoț pe o creastă abruptă și să privesc cu seninătate în hăul ce se deschide sub mine.
Același tipar se repetă și în cazul accidentelor rutiere. Un pieton este lovit pe trecere? „Sigur a alergat pe roșu!” sau ”Trecea cu ochii în smartfon!”. Un șofer pierde controlul pe un drum prost întreținut? „Mergea cu viteză, clar!” Se vorbește mai puțin despre marcaje lipsă, despre drumuri pline de gropi sau despre infrastructura care nu protejează participanții la trafic și nici nu susține prevenția și prudența în trafic.
Această tendință de a învinui victima ne oferă iluzia unui control asupra lumii: dacă noi nu facem aceleași „greșeli”, atunci nouă nu ni se va întâmpla nimic rău. Asta se simte confortabil – ține sub capac anxietatea de zi cu zi.
Această perspectivă este întărită de o mentalitate individualistă, pe care psihologia și mișcarea dezvoltării personale țin morțiș să o cultive la fiecare om în parte (pe fondul ideologiei neoliberale). Doar să citești cu atenție (și ochii mari) îndemnuri și mesaje precum:
- “Viața ta este rezultatul alegerilor tale. Dacă vrei schimbare, începe prin a-ți asuma responsabilitatea pentru fiecare decizie pe care o iei.”
- “Nimeni nu are datoria să te salveze. Tu ești singura persoană responsabilă pentru succesul, fericirea și împlinirea ta.”
- “NU circumstanțele te definesc, ci modul în care reacționezi la ele. Asumă-ți puterea de a transforma provocările în oportunități.”
- “Schimbarea nu vine din exterior, ci din interior. Dacă vrei o viață mai bună, începe prin a-ți schimba obiceiurile, gândirea și atitudinea.”
- “Ești autorul propriei tale povești. Nu da vina pe trecut, pe ceilalți sau pe ghinion. Preia controlul și scrie-ți viitorul cu încredere și determinare.”
Individualismul pune accent pe responsabilitatea personală în detrimentul factorilor colectivi (dar și structurali ce țin de politici publice). Individualismul exacerbat ne face să credem că fiecare este pe cont propriu și că doar alegerile personale determină succesul sau eșecul, ignorând influențele sociale și contextuale. Însă realitatea este mult mai complexă. Omul este o creatură supusă influenței sociale mai mult decât poate recunoaște. Omul este mai degrabă ca o păpușă trasă de fire din țesătura socială invizibilă percepției lui. Nici nu o poate recunoaște fiind atașat de ideea că el ar fi păpușarul.
O abordare mai empatică și mai echilibrată ar presupune să analizăm contextul (contrar biasului de atribuire) și să înțelegem că, uneori, nenorocirile nu sunt doar rezultatul unor decizii greșite, ci și al unor factori care depășesc voința individuală. Este un argument ca să arătăm mai multă blândețe și iertare, deoarece avem mare nevoie. Și în loc să învinuim victima sau să gândim invidualist (insul e unicul responsabil), mai sănătos ar fi să căutăm acele măsuri sau soluții la nivel de grup și comunitate potrivit proverbului ”Paza bună trece primejdia rea”. O regulă bună și stabilită dinainte ne poate ține departe de o mie de necazuri.