Să te introduc într-o analogie. (îţi place cum ţi-am oferit-o?) Renunţand la freudian bullshit, te poţi gândi, dar nu mult căci timpul trece irevocabil, la o literă din alfabet. Să presupunem că te-ai gândit la litera S. Oh, am o suferinţă narcisică, ştiu. Fie, hai să zicem litera M şi să facem din ea o vedetă. Dar de ce nu S? Sau R? Oricare alta ar fi potrivită, pentru că toate sunt litere. Luată litera M de una singură înseamnă ceva? Mai nimic.
Existenţa ei este măruntă, limitată la ea însăşi. „M” face parte din alfabet, una dintre multe alte litere, fără o calitate deosebită şi la fel de importantă ca oricare alta. M, în raport cu ea însăşi, poate crede că e o literă specială. Se amăgeşte. Cu puţin realism, te prinzi rapid, că M nu e cu nimic mai specială decât R, O, I sau oricare altă literă.
Litera M nu are sens când te gândeşti la ea, luată de una singură şi separată de orice fel de context. Fie M, fie S luata în sine şi fără context nu are sens. Înseamnă, cumva, că luate împreună şi într-un context vor căpăta sens? Nu chiar. M, R şi O luate impreună au sens? Da, după cum te-ai dumirit, au sens când sunt grupate într-un fel cu sens. Nu orice fel de grupare a literelor M, R şi O generează un sens.
MRO, ne-fiind MRU, nu generează sens. Însă, MOR produce sensul acela însoţit de niţică spaimă, încât vei fi mai tentată să achiziţionezi bunuri materiale drept compensaţie la insecuritatea resimţită comparativ cu situaţia în care verbul „a muri” nu e conjugat la momentul prezent al experienţei conştiente subiective. Poţi observa că oricare literă din MOR nu are sens când e separată de cuvânt (context).
Sensul e o proprietate emergentă contextului. Sensul depinde de context, nu de litera în sine. Într-un plan natural, lichiditatea apei nu depinde de hidrogenul sau oxigenul din moleculă. Este o proprietate emergentă compoziţiei moleculelor de apă.
Corespunzător literei din alfabet este sinele unei persoane oarecare. Ai putea fi tu. În sine, luat sinele, adică separat de context, nu are sens. Tu nu ai sens. Sensul vieţii tale se va naşte din adăugarea ta la alte litere din alfabetul populaţiei. La întâmplare? Vei căpăta sens când te alături unei structuri care poate genera sens. Când reuşeşti asta, existenţa ta e încărcată cu o nouă proprietate emergentă contextului. Tu în continuare eşti o literă, insă în acelaşi timp faci parte dintr-o structură supraordonată ţie.
Misticul crede acelaşi lucru. La rândul lui face parte dintr-o lume mai mare, chiar infinită, populată cu fiinţe astrale. El capătă sens, doar că sensul lui vine de la o fiinţă supranaturală. Astfel, existenţa sa devine încărcată spiritual.
Similar, viaţa ta se impregnează cu o calitate spirituală, când devii parte dintr-o structura supraordonată generatoare de sens. Dacă eşti litera M şi te adaugi întâmplător la R, O, O şi I, nu vei obţine nimic. Dar dacă te grupezi, ceea ce implică o cooperare cu celelalte litere, vei deveni parte dintr-o structură cu sens, un cuvânt (care?). Semnificaţia literei M nu o priveşte doar pe ea. Are de-a face cu toate celelalte litere din structura nou formată. Într-un fel existenţa ta e proiectată înafara ta. Îmi vine s-o numesc transcendenţă. Astfel, viaţa ta, litera M, capătă o calitate spirituală. Eşti surprinsă?
Acest Sens nu e un obiect palpabil. E imaterial. Tu îl urmezi, deoarece crezi în el (şi misticul crede în existenţa unui zeu sau puteri superioare). Existenţa Sensului e imaterială. Face parte din propria experienţă conştientă. Dar, existenţa ta ca parte din structura supraordonată (cuvântul) este reală, iar acţiunile tale au consecinţe reale care vor ajunge dincolo de orizontul tău temporal. Vei fi murit şi, totuşi, sensul continuă să existe, deoarece a facut saltul în alte minţi, care, la rândul lor, vor alcătui structuri cu sens. Un fel imortalitate, nu crezi?
Într-un plan existenţial, orice fel de proiecte (structuri) în care te dedici unor scopuri ce nu te privesc în primul rând pe tine, viaţa ta capătă o nouă calitate sau o nouă proprietate. Se întâmplă spontan, când devii parte dintr-o structura mai mare decât tine. Din câte am înţeles eu, până la această vârstă matusalemică (hihi!), experienţa unei existenţe încărcate de sens, creşte nivelul fericirii. Există oameni, care trăiesc o viaţă de litere, fără cuvinte sau în contextul unor cuvinte oferite de alţii. Dar există oameni care cunosc sensul cuvintelor în care îşi dedică existenţa. Ei au ales asta în mod conştient. La un moment de cumpănă din propria existenţă, şi-au ales cuvântul sau şi-au creat cuvântul.
Spre exemplu, să cresc copii mulţi astfel încât să fie adulţi echilibraţi, sănătoşi, nu nevrotici. Să cultiv flori, să protejez ţestoasele sau balenele cu cocoaşă, să îngrjijesc copii abandonaţi, să am grjiă de bătrânei sau hodorogi cu Alzheimer, să promovez un stil de viaţă sănătos, să asist oameni tulburaţi emoţional, să promovez politici educaţionale de un fel sau altul şi multe alte scopuri. Oricare fel de scopuri sau ţeluri sunt în egală măsură bune atâta vreme cât aceste scopuri sunt dincolo de tine. Nu te privesc pe tine. Deşi poti avea beneficii, orice scop, îl numesc nobil, are de-a face cu alte fiinţe în sensul în care vei contribui autentic la îmbunătăţirea vieţii acelor fiinţe.
În acest context al cuvântului, sunt de părere că, treptat, o persoană îşi cultivă, fără să apeleze la meditaţii şi rugăciuni, compasiunea. Mi se pare o calitate inerentă existenţei cuvântului ales sau creat. Între noi fie vorba, cuvântul nu există de la bun început (vezi biblia) decât pentru acei oameni dependenţi de structurile în care s-au născut. (tradiţii, datini, familii extinse). Prin experimentare o persoană creează cuvântul. Astfel, cu puţin noroc, va ajunge un fel de:
MOROI.
Şi va bântui, în sensul bun, vieţile altora mult timp după dispariţia ei. Sau, poate, nu. (sâc!)