De câteva zile interacționez cu aplicația Duolingo și învăț limba germană. Îmi place maniera instruirii. Să-ți spun de ce:
- În primul rând, am impresia constantă că mă pot descurca și că instruirea nu-i anevoioasă.
- Doi, nu sunt sancționat pentru erori. Orice problemă nerezolvată urmează a fi reluată din nou și din nou până dau răspunsul corect.
- Trei, nu am parte de critică negativă, ci de solutii atunci cand gresesc.
- Patru, sunt în fiecare moment conștient de progresul meu. Primesc emailuri zilnic în care sunt invitat să continui. Mesajele accentuază importanța de fiecare zi a exercițiului puțin câte puțin.
- Și cinci, sunt recompensat cu puncte și celebrat la fiecare trecere de etapă și nivel.
Acești cinci pași pot reprezenta un comportament de feedback. Are o funcție determinantă în procesul de instruirii indiferent de vârstă. Poți avea 15 ani, 25 sau 45 și să te simți încurajat în fiecare moment să continui cu învățarea de la o etapă la alta. Încurajarea, printre multe altele, a lipsit și lipsește aproape cu desăvârșire în școală și familie. Pe plaiuri mioritice, părinții și profesorii beștelesc din plin, dar dânșii cred că oferă încurajare.
Scorurile obținute în testele PISA de către elevii noștri pun degetul pe rană. Slaba motivație. Ei simt obligația de a participa la procesul instruirii până la refuz. Apare impulsul de a renunța și unii, alarmant de mulți, renunță. Nu doar din această cauză. Mai contribuie sărăcia și inegalitatea de șanse. E un fenomen social care îmi dă fiori reci pe șira spinării. În percepția multor elevi, îmi imaginez, că școala pare o cameră de tortură unde ei merg, aparent de bunăvoie, ca să fie chinuiți aproape zilnic în timp ce așteaptă cu nerăbdare vacanța.
Poate părea uimitor, dar mă simt susținut de o bufniță (mascota aplicației). Îmi cultivă dorința persistentă de a mă instrui în limba germană. Când învățăm sau realizăm vreo sarcină dificilă, avem nevoie de susținere pe tot parcursul acestui proces. Deoarece, nu suntem mașini. Acesta-i rolul unui feedback. Astfel, putem dobândi capacitatea reglării (nu dereglării) de sine… prin sine. Nu mai ajungi dependent de ”feedbackul” altuia. Ți-ai dezvoltat autonomia personală și ești capabil de auto-corecție fără să te beștelești. Rămâi cu stima de sine relativ stabilă. Vai, dar nu înseamnă că ai devenit auto-suficient! În continuare vei avea nevoie să te consulți când și când cu oameni (nu cu Spirite și Animale de putere). Pe unii îi găsești fizic, pe alții simbolic prin cărți și articole sau clipuri video și documentare. Trebuie să reții că doar omul neghiob nu se consultă cu alții. După cum e o vorbă înțeleaptă,
”dacă întrebi, ești prost pentru câteva minute, dar dacă nu întrebi, rămâi prost pentru toată viața” (proverb chinezesc).
Pe tot parcursul școlii, de la clasele primare până la studii academice, nu am simțit ceva similar din partea învățătorilor și profesorilor. Ba dimpotrivă, m-am simțit chinuit și adesea devalorizat sau subestimat. Nu cred că experiența mea e diferită de a multor kinderi de astăzi. Spre norocul meu, am avut legături pozitive cu doi, trei profesori, dar, surpriză, ei nu predau în școli. Față de aceștia mă simt îndatorat. Fără ei, probabil curiozitatea mea nativă s-ar fi diluat până la apă chioară.
Zice-se că școala e formativă. Ce formează ea? Niște adulți defensivi, agresivi sau cârcotași în urma mutilării prin critici distructive? Adulți care nu știu altceva decât competiție și, eventual, conflict? Adulți obsedați de putere și de cum să-i controleze pe alții prin comportamente autoritariste și manipulative? Adulți care nu sunt capabili să negocieze și să ajungă la un compromis?
Critica negativă asta reușește. Să formeze caractere de două tipuri. Unele sunt autoritariste cu tendințe narcisice, obsedate de putere și control, de competiție cruntă și violență verbală și, uneori, fizică. Altele sunt retrase, adesea submisive și măcinate de îndoială și teamă perpetuă de orice se leagă de autoritate.
Critica negativă formează tabere și atitudini dușmănoase, pune accentul pe ierarhii rigide și autoritariste, pe dominare și supunere, ”eu” versus ”tu”, cultivă disprețul și devalorizarea altora ca Unul să pară mai cu moț. Părinți și profesori deopotrivă se întrec în beșteleală de la forme subtile până la unele grosolane (de exemplu, insultele). Sunt precum peștii în apă. Nici măcar n-o pot recunoaște, atât de profunde îi sunt rădăcinile. Iar la câțiva, de obicei ageri la minte, critica se manifestă în forme subtile. Un mesaj de aparent feedback e de fapt o critică usurătoare prin tonalitatea emoțională.
Parcă-l și aud pe insul critic: ”Nu e cazul meu, eu știu să ofer feedback.”. De unde să fi învățat? Ai avut, oare, norocul de părinți intuitivi psihologic? Chiar și așa, te-ai exersat în școala neaoșă care excelează la capitolul barbarism psihologic în procesul instruirii. E un antrenament de termen lung în acord cu unele reguli. Durează până noul obicei transcrie vechiul obicei al criticilor negative.
Cu efort și în pași mici și foarte mici vei schimba azi puțin, mâine încă puțin și tot așa. Câțiva oameni din grupul ACT învață asta de la Stan Pățitul. La rândul lor îi vor învăța pe alții prin chiar maniera lor de relaționare. Și, cine știe, tot mai mulți oameni vor ieși din barbarismul psihologic în care experimentează relațiile cu semenii lor. Mai mulți oameni vor deveni capabili de feedback. Pe românește, feedback înseamnă să se comporte delicat, cu atenție sau blândețe. Nu e totuna cu lipsa de fermitate. Înseamnă să cultive relații, nu să le distrugă. Relația sănătoasă aduce experienței personale o calitate frumoasă.
Consecința e că un alt om, cu care se află în relație, simte, din începutul relației, respect și prețuire în fiecare moment al interacțiunii lor. Și nu doar de Crăciun și Paște. La ce pot duce multiple interacțiuni de acest fel? Ce părere ai de coeziune socială? Cred de aici începe, de la nivelul fiecăruia dintre noi care relaționează sănătos cu un altul.