Trăim rușinea de a nu ști și de a nu înțelege. Puși în fața unei întrebări complicate răspundem chiar dacă nu știm sau nu pricepem întrebarea. Scornim un răspuns în loc să întrebăm. Nu-mi amintesc să fi auzit pe cineva că cere lămuriri suplimentare afirmând că nu înțelege ori că nu știe. Pare să fie ceva stricat ori greșit la tine când nu știi ori nu pricepi. Această performanță ține, printre altele, de instruirea excepțională din școală unde elevii sunt apreciați bine când răspund corect – potrivit cu așteptarea doamnei. Altfel, dacă nu știu și nu pricep din prima, primesc critică, indiferență ori sancțiune și, în final, ajung inhibați să mai răspundă, să întrebe sau să rezolve.
După observațiile mele și ale altora, mai pricepuți decât mine vizavi de instruire, avem o prejudecată vizavi de ”a ști” și ”a înțelege” și care acționează în două sensuri. Pe de-o parte, ne rușinează ne-știința ori neînțelegerea, dar o mascăm printr-o iluzie a cunoașterii cu care ne păcălim uneori până la impostură. Iar pe de altă parte, păstrarea unei reputații de om ”cu știință” (adică cu inteligență/carte) te poate face să eviți orice zonă a cunoașterii care te pune în contact cu neștiința firească. De aici pleacă chinurile învățării unor noi lucruri. Și nimeni nu vrea chinuri. Preferăm deliciul, nu supliciul.
Pe o altă direcție de gândire, cred că facem adesea confuzia între a nu ști și a nu înțelege. Ca să pricepi un lucru, ai nevoie de unele cunoștințe. Cu cât lucrul e mai complicat, cu atât cere din partea ta o cunoaștere tot mai profundă și, eventual, specializată. Ca s-o dobândești vei admite faptul că nu știi. Fapt, care e însoțit de rușine, pentru că e greșit să nu știi, deoarece ar fi trebuit să știi. Nu-i o emoție plăcută, așa că tinzi s-o eviți și cum faci asta? Simplu, nu mai înveți invocând neghiob pretenția omniscienței. Te dai atoateștiutor. Te vei preface că știi îndeosebi când rolul jucat ți-l cere cu necesitate.
Poate nu vei pricepe o problemă de natură juridică, neavând cunoștințe tehnice. Însă cel care le deține are obligația să le comunice cât mai limpede. La schimb, tu ai obligația să-l urmărești cu atenție și să-i pui întrebări. Pentru comunicarea de zi cu zi, avem uneori nevoie să înțelegem chiar și lucruri aparent simple. Simple pentru cine? Pentru comunicator, altfel, avem probleme de comunicare, zice-se, în folclor. De fapt, sunt de înțelegere datorită unor procese cognitive mai limitate decât ne place să credem. În relație cu ne-înțelegerea, nu recunoaștem și preferăm să ne creăm scenarii vizavi de ce ar trebui să pricepem. În loc să cerem direct comunicatorului lămuriri suficiente ca să plecăm convinși că am înțeles treaba sau problema.
Comportamentele verbale (asertive) prin care cerem direct lămuriri, formulăm întrebări specifice (!) nu au fost încurajate, ci amendate cu critică negativă din partea acelor persoane despre care se presupune că ne sprijină în procesul creșterii. De aici și rușinea. Deoarece, ”cumințenia” sau starea mortului ne-am interiorizat-o ca regulă socială pe care trebuie s-o urmăm. Și ea nu se oprește aici. Continuă în multe instituții. Oricum, dacă ceri lămuriri, întrebi direct și insiști, riști fie o critică înfiorătoare (uneori cu măscări) pentru impertinența ta, fie o tăcere mormântală. Așa pățesc cel mai adesea jurnaliștii care vor să-și facă meseria (dar nu pe bază de ficțiuni). Mai pățesc așa studenții când scriu emailuri unor profesori. De asemenea când scrii unei instituții publice și primești cel mai adesea nimic. Indiferența reprezintă cea mai comună manieră de a evita un răspuns. Mai puțin când primești informații/indicații neclare, fiindcă exprimarea alambicată lasă loc la interpretări. Îmi amintesc de cursurile unor profesori de psihologie. Te uiți în ele și realizezi ce puțină minte ai. Dar, de multe ori adevărul e altul, unul deloc măgulitor pentru profesori.
Soră cu această rușine e rușinea de a refuza. Observ din nou și din nou cum mulți oameni evită să refuze și doar dau de înțeles. Te lasă să ghicești tu, să te prinzi că nu vor un lucru prin conduite tipice. De exemplu, nu mai dau niciun semn ori amână în repetate rânduri. Alteori, îngrămădesc scuze cu nemiluita în câteva fraze. Sigur, avem o altă normă culturală. Nu e frumos să refuzi. Ba este. Aduce claritate și respect. Nu te mai comporți ca și cum celălalt a vorbit la pereți. Oricine are dreptul să ceară ori de câte ori vrea, iar celălalt are dreptul să refuze de fiecare dată până când se satură. E fundamental acest schimb într-o relație bazată pe considerație și nu pe indiferență.
Rușinica e o barieră psihologică ce vine dinlăuntrul nostru ca reacție la ne-conformarea la regulă/normă. Ea vine ori de câte ori încălcăm sau doar ne gândim că putem încăleca o normă culturală ori regulă de conduită. Apare la aceia dintre noi, mai decenți, nu și la inși netrebnici ori sociopați. Să nu ai rușinea cu tine mi se pare grav. M-aș feri de tine din instinct. Fie ești prădător, fie sărit de pe fix.
Dar și când avem prea multă rușinică, adică acea rușine extinsă la situații sociale și intime care n-au legătură cu vreo normă (sau poate au, dar regula e neadecvată contextului), ne împiedicăm în ea și renunțăm la unele scopuri importante. Dacă am fi atenți, probabil nu ne-am împiedica și am înainta cu tot cu rușine în îndeplinirea acelor scopuri importante pentru fiecare în parte.