Este mic. O gâgâlice? Ce-l înveţi? L-a adus barza? Vine moş Crăciun? Îl duci la biserică? Îl înveţi despre moşul cu barbă ce locuieşte în ceruri?
În loc de toate astea, de ce nu-l înveţi să aleagă? De ce îi sufoci autonomia? De ce îi oferi toate răspunsurile? Toate fiinţele vii manifestă un imbold uriaş (mai puţin leneşul din Madagascar) către explorare. De ce să nu-i cultivi curiozitatea, plecând de la acest imbold? De ce să fie cuminte? Cu mintea cui? A ta? Sau a învăţătoarei (sau popii de la şcoala)?
De ce să nu-i încurajezi cele trei mai nevoi psihologice, adică autonomia, competenţa şi legătura cu ceilalţi?
Adesea, părinţii pleacă de premisa că ei ştiu ce e mai bine, că ei sunt omniscienţi, iar prichindeii acestora nişte receptacule ce aşteaptă să fie umplute cu înţelepciunea şi ştiinţa veacurilor. Ei nu sunt receptacule. Au propriile lor preferinţe, dorinţe şi iniţiative. Sunt vii! Merită să construieşti pe ceea ce iti ofera ele, nu pe ceea ce tu, părintele, vrei sau îţi doreşti.
Aceştia şi-au făcut rost, cu ajutorul genelor, de o păpusă automată. Păpuşa vine cu butoane. Ei cred că dacă apasă câteva taste, păpuşa se execută. De exemplu, să luăm programul “ordine în cameră” sau programul „teme pentru şcoală”. Vine părintele apasă butonul cu programul şi păpuşa se execută. Sublim! Numai că în realitate, prichindeii nu sunt automaţi. Ei nu se execută. Tu părinte fiind, dacă ştii asta, de ce continui să crezi că prichindelul este roboţel?
Părinţii confundă micile vietăţi cu roboţeii. Au o problemă de perceptie? Ce amăgire! Ce crezi că urmează pe măsură ce roboţica sau roboţelul creşte? Îţi va lua telecomanda. :))))