Psihologia modernă tinde să promoveze o viziune seducătoare asupra individului – cea a libertății absolute și a autonomiei neîngrădite. Ne este indusă ideea că fiecare persoană își poate sculpta destinul prin puterea voinței dar și printr-o serie de intervenții psihologice orientate spre auto-optimizare și auto-reglare.
Dar, în realitate, oricât te vei auto-regla și optimiza, tot rămâi dependent de contextul în care îți duci viața. Trăiești într-o cultură predominant ostilă și suspicioasă? Te vei comporta dușmănos și suspicios. Dacă ai adicție la jocuri de noroc și pariuri, te poți singur auto-regla? Când aceste ”mizerii” sunt aproape pe fiecare stradă? Dacă trăiești într-un oraș cu aer mizerabil, cât sport să faci (și mai ales unde) ca să poți spera la o viață bună la bătrânețe?
Ah, nu ai voință? Poți s-o antrenezi, evident, apelând la tehnici psihologice. Dar ce te faci când ești tentat la fiecare pas de reclame insistente? La fel se petrece în privința autonomiei. Cât de autonom poți fi când ai nevoie de prieteni, lucrezi într-o mare organizație sau ești membru în vreun club sau gașcă mafiotă? Daar, psihologia te învață că trebuie să crești devenind acea persoană completă, auto-determinată și, mai ales, auto-suficientă. Auto-suficientă într-o lume interconectată? Just asking…
Nu cumva, toate aceste concepte sunt niște idealuri periculoase? Sau un fel de capcane în care poți pierde anumite dimensiuni ale ființei umane precum conștiință morală și caracter, tendința la ajutorare, spirit ludic, capacitate de compromis, demnitate, generozitate, compasiune, empatie, modestie și bunătate sufletească?
În ce fel pot deveni conceptele de voință liberă și autonomie idealuri periculoase?
În primul rând, discursul psihologic actual supralicitează ideea responsabilității individuale, transferând întreaga povară a bunăstării (well-being) asupra individului. Recomandările legate de mindfulness, gândire pozitivă sau autocunoaștere, deși utile în anumite contexte, sunt prezentate ca soluții universale pentru orice problemă personală sau emoțională.
O astfel de abordare nu doar că ignoră complexitatea vieții umane, precum modelarea culturală și impactul determinant al politicilor publice, dar contribuie la o formă subtilă de culpabilizare a victimei:
dacă nu ești fericit, sănătos, productiv sau performant, ghici a cui este vina? Exact, TU nu faci suficient sau e ceva greșit sau stricat la tine.
Este exclusiv vina ta că nu muncești suficient cu tine însuți, că nu te dezvolți și nu știi să (te) vinzi. Poate nu știai dar omul a devenit și ”vânzător” al propriilor competențe. Asta e o idee, pardon, o realitate de care se lovește oricare liber profesionist, care e de pomană ”meseriaș” dacă nu știe să facă vânzare (o altă meserie). Psihologia uită adesea că omul are nevoie de oameni. Nu de un om, de oameni, de un trib. Nimeni nu izbândește separat sau pe cont propriu. Reușești pentru că ești ajutat de ceilalți (multora uiți să le fii recunoscător).
Acest accentul pus pe responsabilitatea individuală marginalizează rolul factorilor externi și al contextului în determinarea stării de bine. Fericirea nu există individual oricât te-ar minți acest capitalism vorace. Nu depinde de fiecare în parte.
În al doilea rând, psihologia contemporană (îndeosebi psihoterapia) inde să minimalizeze sau chiar să ignore influențele profunde ale contextului social, economic și cultural asupra individului. Omul este profund modelat (și chiar transformat) de inegalitățile economice, discriminarea sistemică sau presiunile culturale. Cum crezi că a evoluat fenomenul Georgescu? Mi-ar plăcea să răspund dar e nevoie de un alt articol. Ar trebui să fie caz de studiu sociologic și cultural.
Omul trăiește într-un context specific (social, politic, economic și istoric), nu trăiește în vid. El este modelat și determinat de forțele externe care îl înconjoară. Cineva are frică de înălțime, dar poate fi curajos în fața nedreptății unui coleg belicos. Un altul e cumsecade intr-un mediu colegial lipsit de stres, dar devine malițios când se simte sub presiune. Ne naștem diferiți și inegali. Harta mea genetică e diferită de a ta. Dar la fel și familiile în care am crescut, continuând cu clasa socială, contextul social și politic.
Din păcate, societatea nu face decât să accentueze diferențele și inegalitățile (cele care dau o ceapă degerată pe principiul justiției sociale). Una e perspectiva personală trăind la nivelul upper-class și cu totul altceva e viziunea de la nivelul low sau middle class (merită să vezi filmul ”Paraziții”; cred că e pe Netflix). O persoană dintr-o comunitate săracă, fără acces la educație sau la resursele necesare pentru supraviețuire, nu poate fi ținută responsabilă pentru lipsa sa de „reziliență” sau pentru dificultățile în gestionarea emoțiilor. In timp ce o persoană din upper-class poate face mindfulness și să creadă că e foarte responsabilă, autonomă, împacată și, desigur, mai evoluată spiritual. Când ai suficiente venituri, lumea poate părea un loc de joacă.
Mai mult, psihologia de masă actuală contribuie la perpetuarea unor ideologii individualiste, compatibile cu logica neoliberală. Individul devine un „proiect” de auto-optimizare, iar succesul este măsurat prin performanță și adaptare la un sistem care deseori exploatează și alienează. În loc să denunțe structurile inechitabile care afectează sănătatea mentală și bunăstarea, psihologia contemporană se limitează la a învăța individul cum să le facă față.
Această reducere a individului la un actor complet autonom, separat de mediul său social, are consecințe grave. Eu nu am văzut psihoterapie care să iasă din această concepție. De la început, tu, persoana, ești responsabilă să te ”vindeci” de parcă influențele exterioare sunt neglijabile. Psihologia riscă să devină o disciplină care în loc să elibereze, încarcă individul cu o povară insuportabilă:
aceea de a fi singurul arhitect al propriului destin, fără să recunoască limitările și constrângerile impuse de societate.
În opinia mea este nevoie de o reevaluare critică a paradigmelor dominante din psihologie, care să recunoască rolul interacțiunii complexe dintre individ și contextul său. Psihologia să se îndrepte către contribuția determinantă a contextului socio-cultural și economic în timp ce renunță la accentul pus pe individ și individualism. Doar astfel putem aspira la o disciplină care nu doar să înțeleagă, ci să și promoveze o bunăstare autentică, ancorată în realitățile sociale ale lumii contemporane.