In corp sta pitita o esenta nemuritoare, o scanteie dumnezeiasca, un licurici spiritual, o luminita divina. Dupa ce vom muri, esenta divina sau, ca sa fiu mai poetic, licuriciul din corp (sau “spirit”) se va intoarce in “oceanul esentelor spirituale”, in constiinta cosmica. Corect? Zic bine? Am o problema aici si, te rog, sa ma ajuti ca sa o rezolv. Inteleg ca am in interiorul meu (sau in exteriorul meu, in straturi astrale?!) acest licurici. Facem un salt in timp si tocmai ce am murit. EU continui sa exist dupa momentul mortii sau am murit odata cu corpul fizic si doar licuriciul se intoarce in constiinta cosmica? EU (sinele) mai exist sau doar licuriciul, fiind nemuritor, isi continua existenta? Aha. Incep sa inteleg. Licuriciul este un sine divin, esenta nemuritoare (spiritul), care isi continua, evident, existenta dupa moartea corpului fizic, in planuri astrale. Dar, acest licurici sunt EU sau este ceva diferit de EU, de mine? Sunt greu de cap, dar totusi vreau sa inteleg. Este important pentru mine, pentru ca daca inteleg ma voi raporta la viata intr-un fel diferit.
Avem doua raspunsuri posibile, mutual exclusive. Fie licuriciul este acelasi cu Eul (sinele), fie licuriciul este diferit de Eu, de mine. In primul caz, eu, Seramis, sunt licuriciul si voi continua sa exist dupa moartea corpului fizic in forma imateriala a licuriciului. Caz in care, licuriciul are o identitate. Dar, daca urmeaza sa se dizolve in constiinta cosmica, identitatea sa va disparea. Eu, licuriciul, dupa moartea corpului fizic, voi muri din nou? Sa inteleg ca voi supravietui mortii fizice, dar voi muri de moarte spirituala? Nu e tocmai confortabil, sper ca esti de acord. Prefer sa cred ca existenta mea continua intr-o lume astrala a licuricilor, in care fiecare licurici are o identitate a sa, asa cum se petrece aici pe pamant.
In al doilea caz si ultimul, eu, Seramis, sunt diferit de licuriciul care sta pitit in corp (probabil, in corpul eteric). Eu voi fi murit odata cu corpul fizic, iar licuriciul continua sa existe, mutandu-se in lumea licuricilor (constiinta cosmica). Caz, in care, licuriciul este o entitate distincta de mine, adica are o identitate diferita de a mea. Deloc comod sa stiu ca suntem doi, Eu si licuriciul, coabitand in acelasi corp. O idee, intre noi fie spus, care nu ma linisteste deloc. Eu, totusi mor, iar ceva (licuriciul) pe care nu-l cunosc, diferit de mine si in care nu ma re-cunosc, continua sa traiasca. Aceeasi consecinta il asteapta ca si in primul caz. Dupa moartea mea, daca licuriciul urmeaza sa se contopeasca cu constiinta comica, atunci el isi va inceta existenta, adica va muri la randul lui. Pentru a-si continua viata, in mod necesar, trebuie sa existe o lume a licuricilor.
Asadar, in ambele cazuri, data fiind situatia contopirii cu constiinta cosmica, licuriciul moare. Se pare ca nu e nemuritor. Iar ca sa fie nemuritor, trebuie sa fie indeplinite doua conditii. Licuriciul trebuie sa fie o entitate distincta, ceea ce implica o identitate de sine prin care se diferentiaza de alti licurici, si trebuie sa existe o lume astrala a licuricilor, in care licuricii, care-si iau zborul dupa moartea oamenilor, sa-si continue viata.
Pe scurt, trebuie sa existe licurici cu identitate de sine si o lume a licuricilor, in care toti acesti licurici sa coabiteze. Aduce al naibii de bine cu lumea in care traim acum, aici pe pamant. Oare nu cumva aceasta teorie a esentelor divine si nemuritoare este doar o prelungire a sentimentului de sine (si lumii pamantene) in planuri cosmice? Nu cumva, eul (sinele) este doar transferat si extins din necesitati de supravietuire vesnica in lumi astrale (paradisiace) in fata amenintarii mortii?