Psihologul și psihoterapeutul se vor buni ascultători. Sunt tăcuți. Ei ascultă într-o tăcere soră cu coma (și frate cu moartea?). Din tăcere obțin și o subtilă plăcere, urmând răsplata. (iar tu să-ți rezolvi problema cu tata).
Ascultatul nu e o metodă, ci un proces de semnalizare. Tăcerea ta are expresie. Facilitezi oxigenarea persoanei care îți vorbește. Nu asculți de dragul ei, în sine, că trebuie să asculți. Asculți ca să înțelegi ceea ce îți relatează persoana din fața ta. Deci, nu asculți, pentru că ar trebui să asculți.
Ca să te prinzi de povestea relatată oferi atenție și faci efortul de a înțelege când ai un interes. Nu înseamnă că nu ai voie să întrerupi… dacă apuci. Mai ales, cum e firesc de altfel, când relatarea omului se ramifică în multiple direcții sau când aprofundează detalii irelevante. Sigur, pentru el ar putea fi relevante… sau nu.
Ascultatul nu e o abilitate specifică terapeuților. Deși, mulți caută s-o cultive ca abilitate dar fără valoarea umană necesară. După mintea mea, e un proces prin care semnalizăm că ne străduim (1) să înțelegem mesajul și (2) respectăm dreptul omului la exprimare. Dacă nu am niciun interes, mă voi preface că ascult? Depinde de valorile fiecăruia și circumstanțele de moment.
Oamenii respectuoși pot asculta cu atenție. Cazul ascultării fără atenție se cheamă tăcere absentă. Omul nu e prezent psihologic, fiind cu mintea rătăcită pe linia timpului. Tăcerea nu are expresie și poți avea senzația că vorbești cu un zombi. (Sunt mulți, crede-mă). Spre deosebire, cazul neascultării e clar. Dacă mă întrerupi, te exprimi peste, continui cu propriile idei indiferent de mesajul meu, să înțeleg că nu-mi arăți respect? Ce altceva pot înțelege? Când cineva se manifestă astfel înseamnă că mesajul tău nu contează, dar nici tu nu contezi mai mult decât musca de pe tavan. Dânsul se vrea auzit și restul nu contează, prin urmare, nu poți decât cu forcepsul să-i introduci în cap cuvintele tale.
Tu vei ști când altcineva ascultă cu atenție, deoarece îți rezumă ideile (când au ce rezuma) sau îți pune o întrebare coerentă cu ideile tale sau cu interesul discuției voastre. Oamenii fără respect nu pot asculta, fiind centrați pe ei înșiși asemeni copiilor. Aceștia au o nevoie imperioasă de a fi în centrul atenției. Când se combină cu oarecare rigiditate cognitivă, nu vrei să știi ce iese. Sau știi?
Pe lângă respect, ascultatul ține de autocontrol. Mulți semeni nu-l au și când nu-l au, atunci mediatorul devine necesar ca să arbitreze discuția la fel cum agentul de circulație coordonează traficul de mașini. În legătură cu dialogul, ar trebui să fie cultivat prin școli, dar și prin familii. Ține de exercițiu. Nu poți cere respect într-un dialog unui individ troglodit sau unuia care nu-și poate ține în frâu emoțiile intense provocate de subiect. Așa e, tu poți cere, dar vei primi o laie.
Ca să nu iasă hărmălaie, învață să asculți (dar nu pe inculți!). Nu pentru că-ți cer eu, ci pentru că vei semnaliza astfel respectul față de omul din fața ta. Și pe lângă calitatea umană, poți obține înțelegere, iar dialogul poate deveni constructiv. Cine știe, poate de aceea mulți tineri de azi preferă texting-ul.