Filosofia dezvoltării personale are ca premisă centrală ideea „omului ca proiect”. În această viziune, fiecare individ este încurajat să se clădească pe sine, să devină mai eficient, mai productiv și, desigur, mai fericit. La prima vedere pare o perspectivă atractivă, ba chiar eliberatoare.
Totuși, dacă privim mai atent, realizăm că are la bază o iluzie periculoasă. Iar asta pentru că, în esență, este o capcană subtilă, menită să servească un scop mult mai mare decât fericirea omului, a unei comunități sau chiar națiuni. Scopul ei este întreținerea unei mașinării economice care nu doarme niciodată. Această mașinărie sau sistem epuizează resursele într-un ritm nebunesc și spre profitul unor puțini oameni care trag de rotițele ei. Ceilalți oameni, cei foarte mulți, sunt resurse printre alte resurse. Și știi ce se întâmplă cu oricare resursă? Ajunge mai devreme sau mai târziu consumată, epuizată, terminată. Sau n-ai auzit de oameni consumați de munca lor? Sigur, că doar nu ești născut ieri. La sesiunile mele nu de puține ori am întâlnit oameni harnici, perseverenți, productivi. Și da, aceștia au succes potrivit criteriilor societății. Dar cu ce costuri nu vrei să știi. Sau poate zici că merită… Posibil.
Potrivit ideologiei neoliberale, valoarea individului este măsurată în funcție de cât de mult poate produce, cât de bine se poate adapta și cât de mult poate contribui la generarea de profit. Așa s-au impus, pe nesimțite, valorile acestei ideologii: competiția, individualismul, munca susținută și eficiența. Nu este suficient să fii un simplu „worker”; trebuie să devii un „hard worker”. Și nu doar atât, ci unul care vede productivitatea ca pe o virtute supremă, un scop în sine.
Cui servește această obsesie pentru auto-optimizare? De ce trebuie să fim mereu „mai buni”, „mai eficienți” sau „mai productivi”?
În realitate, acest imperativ de a deveni cea mai bună versiune a noastră nu este despre noi, oamenii și comunitățile noastre, ci despre cerințele unei economii care cere tot mai mult, fără să ofere în schimb decât un mare rahat. Depresia, burn-out, anxietatea, furiile dezlănțuite, adicțiile de tot felul sunt la cote alarmante! Alături de poluarea mediului și schimbarea climei. Fericirea, promisă ca rezultat al dezvoltării personale, devine doar un produs secundar sau o justificare pentru eforturile extenuante.
Pentru cetățeanul de rând, asta înseamnă un singur lucru:
Munca trebuie să ocupe centrul vieții. Vai, ce ai făcut astăzi? Ai lenevit?
Nu mai muncești doar pentru a trăi frumos, creativ, prezent în relațiile cu cei dragi. Pentru astea ai nevoi de timp, dar ghici ce? Timpul a ajuns o resursă foarte prețioasă. Straniu!
Trăiești ca să muncești. Dacă nu muncești, adio și un praz verde traiului. Doar n-o să te țină în cârcă ceilalți oameni harnici și productivi. Fabula cu greierele și furnica îți spune ceva?
Concediile devin „pauze strategice pentru refacerea productivității”. Timpul liber este transformat în „investiție în dezvoltare personală”. Până și relaxarea trebuie să fie „activă” – yoga, meditație, lecturi motivaționale – toate îndreptate spre un singur obiectiv: să devii mai eficient pentru următoarea rundă de muncă.
Eficiență, productivitate, pozitivitate, competitivitate, ambiție… mai poți adăuga. Ca să le aibă, omul trebuie să creadă orbește în ideea că este un proiect în lucru. Dar nu de frumusețea proiectului sau ca să trăim împreună mai bine, ci ca să servească profitului – noul d-zeu. Ai auzit de arta făcutului de nimic sau niksen? Până și asta a ajuns în slujba muncii. Până și somnul cu acel power nap. Serios? Power? Puterea de a trage și mai mult la mașinăria economiei neoliberale.
O idee perversă e că dezvoltarea personală transformă problemele structurale ale societății în responsabilități individuale. Te simți obosit? E vina ta! Nu știi să gestionezi stresul. Nu câștigi suficient? Înseamnă că nu te-ai „dezvoltat” suficient. Nu ai succes? Ești un leneș care nu muncește și nu are ambiții. Nu te descurci cu jobul? Nu ai abilități de team-worker. Nu ești disponibil pentru familia ta? Nu știi să gestionezi balanța muncă-timp liber. Mergi la un coaching – o invenție capitalistă. Această ideologie maschează adevărata problemă: un sistem care ne exploatează fără milă, dar ne minte că, dacă muncim mai mult și ne auto-optimizăm, vom ajunge, într-un final, la succes și fericire. Și după asta dăm colțu…
De fapt, ceea ce promovează dezvoltarea personală nu este libertatea, ci conformismul. Deși, chipurile, te dezvolți ca om și obții libertate! Serios? Îți e vândută iluzia libertății în timp ce te obligă să te supui unor standarde dictate de piață, să-ți modelezi întreaga identitate în funcție de cât de bine poți servi sistemul economic. Îți fură timpul, energia și, în cele din urmă, sensul vieții, înlocuindu-l cu un scop artificial: să devii o rotiță perfectă într-un mecanism care nu se oprește niciodată.
În loc să ne lăsăm captivați de promisiunile iluzorii ale dezvoltării personale, poate că ar fi timpul să ne întrebăm: ce înseamnă cu adevărat să fim fericiți? Ce valori vrem să cultivăm în viețile noastre? Și, mai presus de toate, cum putem reconstrui un sistem care să pună omul – nu productivitatea – în centrul existenței?