Privesc îndelung la un anunţ primit prin email. Sunt invitat la un atelier de o zi. Titlul este ilustrativ: „Vindecă povestea naşterii copilului tău”.
Nu am copii. Cel puţin biologici, deoarece, deocamdată, îi prefer pe cei simbolici. Dar să zicem că am. De ce m-ar interesa acest atelier?
Într-adevăr, naşterea copilului poate fi o poveste. De ce ar fi o poveste bolnavă? Ce anume ar putea fi bolnav într-o naştere?
„Povestea nasterii incepe cu momentul conceptiei…atunci cand doua celule se intalnesc si formeaza INTREGUL pentru o viata! Mintea copilui tau a inregistrat emotiile tale si senzatiile proprii iar mintea ta a jalonat probabil printre iubire si frica, printre responsabilitate si fuga si asta se poate reflecta acum in increderea, intimitatea,anxietatea, supraprotectia sau lipsa de conexiune din relatia voastra.”
De ce povestea unei naşteri, începe din momentul concepţiei, mai precis când se formează zigotul? Zigotul experimentează emoţii şi senzaţii? Un zigot creează poveşti?
Ah, greşesc. E vorba de copil. Deci, după momentul naşterii? O să reiau ideea. Dumneavoastră consideraţi că mintea copilului înregistrează emoţiile şi senzaţiile tale, care au jalonat între iubire şi frică, între reponsabilitate şi fugă? De ce credeţi asta? Şi despre care minte vorbiţi? O minte de blastocist, mintea de embrion sau a unui fetus la 18 săptămâni sau la 38 de săptămâni?
Numai că nu prea există o minte.Vă asigur eu. Primele semne de activitate electrică apar între a cincea şi a şasea săptămână de gestatie. Nici vorbă de gânduri conştiente. Iar emoţiile, ştiţi, presupun gânduri-evaluări ale senzaţiilor şi contextului. Cât despre memorie, e limpede. Nu există. Sinapsele se formează de la 17 săptămâni, iar pe la săptămâna 28 ritmul lor de formare se amplifică şi durează până la 3, 4 luni de la naştere.
Credeţi că putem discuta despre o minte la un fetus de 38 de săptămâni? Depinde ce definim prin conceptul de minte. Se pare că nu avem o minte, în sensul convenţional, la un fetus, din simplul motiv că nu avem gânduri. Pentru ele, avem nevoie de măcar rudimente de limbaj. Vă reamintesc, povestea limbajului începe după naştere.
Bag de seamă, că povestea despre care pomeniţi începe ceva mai târziu. Cam de când? Între zero şi patru săptămâni? Mai mult? Mai exact, avem povestea primului an de viaţă? Odată născut, în creierul creaturii cu ochi dulce se duc adevărate bătălii între neuroni. Toţi se străduiesc din răsputeri să se „prindă” în reţele astfel încât să primească păpică. Altfel, mor, ceea ce se întâmplă cu toţi aceia care nu reuşesc să se conecteze. Competiţia e dură. La nivel cerebral în primele trei, patru luni după concepţie se petrec evenimente dramatice. Ele vor continua, dar într-un ritm ceva mai puţin violent.
Am înţeles. „Înregistrarea emoţiilor şi senzaţiilor ale mamei” este o metaforă. Anapoda, nu credeţi? Mintea copilului nu înregistrează nimic. Nu e o cameră video. Nici a d-voastră, adult, care cu nişte ani în urmă aţi fost copil. Vă asigur că nu aţi înregistrat nimic la acele vârste. Mă tem că nici mai tarziu.
Vă puteţi închipui, desigur, că aveţi amintiri care pun amprenta pe relaţia cu fiul sau fiica. Mai mult, nu e cazul să credeţi că ele sunt cauza unei relaţii dificile cu părinţii. Sigur, că puteţi crede orice. Totuşi, nu cred că e cazul ca mămici cu minţi, de altfel, sănătoase să se simtă responsabile (eventual, vinovate) pentru dificultăţile inerente educaţiei celor mici. Adesea nu e nimic bolnav aici. Deci, nimic de reparat. Cel puţin, nu în sensul poveştilor de acest fel.