Concepţia potrivit căreia hipnoza e o stare de transă e una dintre cele mai răspândite şi mai durabile mituri în psihologia populară (alături de altele precum inteligenţa multiplă sau stilurile de învăţare). (Lilienfeld et al., 2009 )
Aş rămâne perplex dacă un student mi-ar spune „nu există hipnoză, dar există sugestibilitate”. În schimb, nu mă miră să tot întâlnesc noţiunea de „transă hipnotică” folosită uzual de studenţi , dar şi de foarte mulţi specialişti. Iar publicul larg crede ceea ce afirmă specialiştii (apelul la autoritate). Dar faptul că specialiştii apelează la „transa hipnotică” în comunicarea lor publică sau în practica dumnealor nu face din „hipnoză” un fenomen real indiferent de “cascadoriile” manifestate pe scenă.
Dovezile cum că hipnoza e o stare distinctă calitativ de starea de vigilenţă conştientă sunt nemulţumitoare. Nu există dovezi consistente pentru markeri specifici unei stări fiziologice diferite de cea de vigilenţă. (Lynn et al., 2007)
Nu există nici dovezi care să sugereze aspecte comportamentale specifice hipnozei. De ex, răspunsurile sugerate, cum ar fi reducerea durerii, halucinaţii sau amnezii temporare, pot fi obţinute în absenţa unei inducţii hipnotice. Ba mai mult, poti fi generate chiar şi în stări obişnuite de vigilenţă. (Lynn et al., 2015)
Sugestiile potrivite pot fi suficiente ca să producă unele efecte fiziologice şi comportamentale. O persoană care se încrede în terapeutul ei poate reacţiona pozitiv la sugestiile acestuia în absenţa unei inducţii hipnotice (genul „Pleoapele sunt grele, grele ca de plumb” ).
Dacă nu există o stare reală, distinctă fiziologic, care să fie acoperită de conceptul „transă hipnotică”, mai are vreun rost acest concept într-o psihologie ştiinţifică?
Este redundant să mai amintesc că aceste concluzii scandalizeaza pe acei practicieni (nu doar de la noi) care apelează la „transe hipnotice” ca să-şi vindece pacienţii. Sau pe aceia care au transformat „metoda inducţiei hipnotice” în şcoală de psihoterapie (eventual, cu acreditare). Toţi aceştia au critici (nu gândire critică!) prin care pun la îndoială credibilitatea surselor sau a studiilor. Ei apelează, de obicei, la argumentul „conspiraţiei” (formula preferată: „există grupuri de interese”). Un argument neverificabil şi nici adevărat prin definiţie, prin urmare, inutil discuţiei. Dar o minte deschisă poate primi această informaţie şi revizui perspectiva. (să-ţi fi făcut, oare, o sugestie?).
Lynn, S. J., Kirsch, I., Knox, J., Fassler, O., and Lilienfeld, S. O. (2007). “Hypnosis and neuroscience: implications for the altered state debate,” in Hypnosis and Conscious States: The Cognitive Neuroscience Perspective, ed. G. A. Jamieson (Oxford: Oxford University Press), 145–165.
Lynn, S. J., Laurence, J.-R., and Kirsch, I. (2015). Hypnosis, suggestion, and suggestibility: an integrative model. Am. J. Clin. Hypn. 57, 314–329. doi: 10.1080/00029157.2014.976783
Lilienfeld, S. O., Lynn, S. J., Ruscio, J., and Beyerstein, B. L. (2009). 50 Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions About Human Behavior. New York: Wiley.