Phillippe Petit. Ai auzit de dumnealui? Nu e psiholog. E funambul. Nu, nu e o tulburare de somn. Preocuparea dumnealui principală e mersul pe sârmă. La 24 de ani, împreună cu complicii săi, a întins o sârmă intre doua blocuri si s-a plimbat pe ea cum te plimbi tu cu bicicleta pe un drum foarte ingust (de ex, trotuarul marilor bulevarde ocupat de mașini). In echilibru! Ah, era să uit de inaltimea celor doua blocuri. Nu, nu erau de patru etaje precum cele din zona Militari. Nu ca n-ar fi o mare scofală. Ar fi, dar mai mult. Sârma pe care a mers domnul Mic era intinsa intre cele doua turnuri gemene din New York la inaltimea de 110 etaje. Intr-o dimineață de august în 1974 domnul Petit a facut un spectacol de senzatie. Cum altfel?!
S-ar putea să te ia cu tremurici (când o iau la trap moleculele de adrenalină) prin plex, abdomen și genunchi, poate și mâini, numai când vei privi la dânsul pășind pe o sârmă, fără vreun fel de ancoră sau plasă de siguranță, undeva intre nori la patru sute de metri de sol. A trecut nu doar o dată, ci de opt ori pe durata a 45 de minute in care s-a plimbat, a dansat, s-a intins pe cablu și si-a salutat spectatorii (catatonici sau stupefiați) stând in genunchi cu ajutorul prăjinei de sprijin. (poti viziona acest film intitulat ”Man on Wire”, 2008)
Iti imaginezi complexitatea evenimentului? A realizat imposibilul. A produs un miracol. Dar nu de unul singur după cum poate ai fi tentat să crezi. Miracolul a fost realizat de dumnealui cu ajutorul unui mentor, unei echipe si a unui plan bun. (Bine, bine, un pic și cu ajutorul factorului ”noroc”- precizare pentru realiști). Operațiunea a durat șase ani. Pregătirea a redus șansele unor consecințe nefericite.
Vreau să reții că aparentul miracol are in spate multi ani de efort sistematic, pasiune și dedicație în urmărirea unui scop îndepărtat. S-a antrenat progresiv. A perseverat. Se mai cheamă, in psihologia pozitivă,
GRIT.
E bine să-l ai. Nu neapărat ca să te plimbi pe cabluri intinse prin văzduh. Pentru un așa hobby, cred că ar fi nevoie de un prag mai inalt de declansare in sistemul de alertă din amigdală. Avem o frică din naștere de înălțimi. Fiecare se descurcă cu ea in mod variabil, pentru că nu suntem la fel. In mod invariabil suntem inegali in predispozitiile noastre. Pe domnul Petit, azi la 66 de ani, il bănuiesc de un prag mai inalt decât media. Nu fără a neglija un antrenament drăcesc de autocontrol. (il poti vedea performând la TED).
Dacă-l ai, poti fi profund indatorat parintilor. Dzeu ți-a pus mâna in cap. Dacă nu prea il ai (cantitati mici), merită să-l antrenezi. La tine și la plozii tăi. Oricum ar fi, merită exersat de la cele mai mici vârste. Are o contribuție definitorie (și definitivă) la wellbeing și, mai larg, la succes (nu neapărat după cum e definit social).
Dar, trebuie să mă crezi pe cuvânt (hihi!), că nu are legătură cu experiența pozitivă fulgurantă și hedonismul atelierelor și seminariilor atât de populare unde adesea nu inveți nimic, ci doar te simți bine. GRIT implică autodisciplină, amânarea plăcerii de moment și toleranța la frustrare, reguli de comportament, formularea de obiective și persistență in eforturile orientate de ele.
Iar toate astea, deoarece tu alegi acel angajament pe care tot tu ți-l iei din nou și din nou in momentele dificile. Nimeni nu te poate obliga. GRIT nu intră pe gât indiferent de stimulentele exterioare. Alții (cum ar fi un părinte, șeful sau profesoara) pot facilita GRIT printr-un context stimulativ. GRIT depinde de autonomie (un ceva diferit de independentă). Altfel, nu răsare. Amin!