Oamenii au impresia că știu ce e acceptarea. Fac confuzii, de fapt. Ei nu știu și o confundă, deoarece nu au de unde ști. Acceptarea e un proces psihologic care depinde de opțiunea ta conștientă. Înțelegerea lui e doar o mică parte, care funcționează ca poza unor șnițele când îți e foame. Când există o înțelegere limpede, va funcționa ca un ghid. Te îndrumă în experiență, dar nimic mai mult.
Experiențele celor mai mulți dintre noi nu sunt bazate pe acceptare și, rareori, pe toleranță. Școala noastră nu promovează și nu susține psihologic practica acceptării (cei mici trebuie susținuți de adulți dispuși să accepte). Dimpotrivă, are grijă prin profesorii și învățătorii lor să anuleze orice tentativă. Din păcate, la fel se petrece în foarte multe familii românești. Părinții nu știu să sprijine în odraslele lor procesul psihologic al acceptării. Ba chiar procedează pe dos. Încurajează negarea și respingerea experienței lor lăuntrice. Să-ți ofer câteva exemple:
Nu mai plânge, Nu mai scoate limba, Nu mai țipa, Nu-ți scoate șapca, Nu mișca, Fii cuminte, Stai în bancă, Nu comenta și mai poți adăuga tu.
Anularea procesului acceptării se face prin interdicția trăirii unor emoții și inhibarea unor impulsuri urmate de pedeapsă având așteptarea ca plozii lor să se comporte după cum vor ei. Nu e nimic rău cu inhibarea și controlul. Doar că o aplică fără discriminare. Una e să-i interzică lovirea unui alt copil și alta să-i interzică plânsul și pusul de întrebări. Mai poartă numele de cenzură. Nu cred că e spre binele copiilor. Ei nu primesc și nu înțeleg de multe ori rațiunea pentru inhibarea unei emoții, unui gest sau acțiuni. De unde și puzderia de ”trebuie” și ”ar trebui”.
Cine susține că e rău să simți orice și să gândești orice? Atâta vreme cât ele rămân în lumea ta internă, ce poate fi rău? Ce consecințe negative vezi?
Îmi veni gândul să-ți sucesc gâtul ca la porumbei. Scot o mână prin ecran și te apuc zdravăn de mărul lui Adam. E ceva ”rău” cu gândul izvorât din abisurile mele arhaice? Dar dacă mi-ar fi născut sinapsele gândul că ți-aș mângâia obrazul? E ceva ”bun” aici, așa-i?
”Rău” și ”bun” sunt etichete verbale lipite gândului fie cu sucitul, fie cu mângâiatul. E o diferență față de situația în care treci la acțiune în baza a ceea ce simți și gândești. Spre exemplu, să scot mâna prin ecran și să te prind de gât. 😉 Ia zi, care e cauza acestui gând smintit? Sunt un psihopat sadic, corect? Am ostilitate inconștientă? Da, din aceea acumulată în relația cu taică-miu și refulată, după cum e dogma psihologilor abisali? Un nivel prea mare de testosteron și zici să mai ies și eu la fotbal cu băieții?
În capul meu sunt cel mai liber. Am libertate absolută și nu deranjez pe nimeni cu ea. Nici psihologii, antrenați ca terapeuți, nu cred că se descurcă cu acceptarea. Pentru că nu se descurcă nici cu libertatea alegerii. Adesea, teoria și metoda lor, în care sunt formați, nu permit acceptarea, ci încurajează controlul psihologic. În abordarea lor tradițională, de tip medical, ei vor căuta (cu lumânarea), prin capul pacienților, cauzele psihice pentru gânduri și emoții cu scopul eliminării lor. (De ce simți ceea ce simți și de ce ai gândurile astea?). Majoritatea aplică viziunea medicală, adică ei caută cauzele absconse și lucrează asupra lor ca pacientul să se vindece.
Pot înțelege teama cu care oamenii trăiesc când cred că gândurile îi îndeamnă la acte necugetate. Mai bine să nu stea cu ele. Și nici nu stau, dacă ne reamintim studiul lui Daniel Gilbert de la Harvard University. Adăugăm și bazaconia cu ”gândul devine cuvânt și cuvântul devine faptă”. Unii care cred în bazaconia asta sunt chiar psihologi. Să fi învățat la facultate? Asta e psihologie? Nu, asta e prostie.
Când privești la gândurile și emoțiile tale, ai luat distanță psihologică față de ele. E o perspectivă diferită față de aceea în care privești din gânduri și emoții (ești contopit la fel ca două monede topite una în alta). Tu ești ”aici” și privești la ele, care sunt ”acolo” (sigur în capul tău). Între tine și ele există distanță la fel cum există distanță între tine și ecranul laptopului. Dar când simți, simți în corp emoția. Altfel, când simți, să zicem, mâhnire, dar nu percepi senzații în corp, atunci e un cuvânt și atât (sau senzațiile sunt prea difuze ca să le percepi conștient). Dacă sunt în tine, lași să fie ceea ce simți. Privești (cu ochiul minții) și observi ce se petrece în corp, ce senzații cresc și descresc prin tine. Asiști la experiență. Nu te împotrivești.
Și dacă renunți la lupta cu ele, că doar n-au ce căuta în căpșorul tău frumos și deștept, adică le accepți așa cum sunt, atunci efectul lor asupra acțiunilor tale scade până spre zero. Ele sunt precum subtitrarea la un film. Cuvinte care se derulează pe un ecran, ca aici și acum. Ele nu-ți mai pot controla acțiunile, ci doar influența, dar oricând poți opri impulsul lor către acțiune.
Însă, e foarte dificil cel puțin la început. Educația și socializarea ne învață invers. Să fugim de ele, să le negăm, să le ascundem, să le justificăm și, mai mult, să ne jenăm, să ne rușinăm, ba chiar să ne înfuriem sau să ne temem vizavi de ele (reacții la reacțiile inițiale). Și unele gânduri și emoții au căpătat chiar o valoare necuviincioasă sau cuviincioasă. Unele sunt permise, ba chiar dorite, pe când altele sunt interzise, de la Dracu, cum comentează cu haz o clientă.
Nu există acceptare în cultura noastră, per ansamblu. Există acceptarea destinului, resemnarea în fața voinței divine sau politicilor de statu palmă barbă-n cot. Nici asta nu e acceptare, ci doar prosternare cu numele schimbat. Când accepți, asta nu înseamnă că stai ca un altul să-ți dea o mamă de bătaie. O femeie aflată într-o relație abuzivă, nu va accepta abuzurile soțului. Poate accepta neputința ei sau furia ei, dar nu situația de abuz și comportamentul agresiv al soțului. Nu accepți inundația din baie, deoarece nu ți-a trecut prin cap să chemi instalatorul (Gizăs!). Poți accepta, în schimb, supărarea… dar repede până nu ajunge apa la vecini, urmând urgent să chemi un instalator.
Acceptarea nu implică în mod necesar acceptarea situației.
Devine resemnare, fiindcă nu iei acele măsuri prin care să schimbi situația. Adică, nu treci la acțiuni eficiente prin care să controlezi ceea ce, evident, poți controla (în limitele realității). Tot ce faci e să suporți… în timp ce mori puțin câte puțin? Cunosc (și lucrez) cu oameni aflați la serviciu în relație cu șefi/șefe abuzive care se comportă irațional, manifestă atitudini tiranice și nu respectă alți oameni.
Ce să fie aici de acceptat? Nuuuu, nu trebuie să accepți. Nu ține de obligație, nu accepți că scriu eu sau altcineva. E opțiunea ta. Tu alegi să accepți (măcar pe jumătate) ce… ? Umilință? Furie? Neputință? Asta poți accepta. Se cheamă acceptare experiențială, pentru că are de-a face cu experiența simțită. În privința situației, află ce poți face ca s-o schimbi. Dacă nu e nimic de făcut, ai opțiunea acceptării la îndemână, dar din masochism. Să accepți suferința… că te purifică! Ce delir! Când te gândești că există indivizi care îi învață pe alții exact așa, îți vine să te întrebi dacă nu cumva spitalul psihiatric s-a mutat afară, în oraș.
Acceptarea unei situații dificile de la serviciu, să zicem, merită când servește unui scop valoros. Și fără a uita de alternativa mutării, plecării sau ripostei directe, atunci când situația o ia mai razna decât poți duce.
Practica acceptării unei suferințe nu e de dragul unei obligații. Ea servește acțiunii tale deliberate. Dacă nu servește la nimic, atunci e masochism să tot stai cu suferința și să faci exact nimic în privința situației de viață.
Filosofia acceptării e deosebit de puternică prin aceea că poate duce la compasiune și fericire. Mi se pare calea către manifestarea compasiunii și experiența fericirii. Ajutorul ce ți-l ofer vine din acceptare și, iată că, m-am întâlnit cu Carl Rogers (da, pe lumea cealaltă). Nu sunt de acord cu acțiunea ta, dar pot accepta ceea ce simt și cred vizavi de tine. Tu nu ești o persoană definită de o unică acțiune, fapt, gestică sau câteva cuvinte. Complexitatea ta nu poate fi redusă la o acțiune dintr-un context anume. De ce m-aș grăbi să te judec că măsura mea chioară?
Bine, dar exact așa facem. Judecăm pripit, taxăm, criticăm, pedepsim și scoatem vinovații la lumină. Cineva trebuie să fie vinovat pentru orice serendipitate. Și înainte de noi, ceilalți, primul vinovat ești tu vizavi de tine, de parcă în capul tău se află judecătorul, fascistul, tiranul, vocea critică, diavolul și cum vrei tu să numești acea parte din tine care comentează non-stop și te calomniază adesea. Poți mulțumi pentru ea educației și socializării neaoșe.
Dacă schimbarea asta nu vine din familii, de la părinți mai în armonie cu ei înșiși, mă tem, dar îmi convine în loc de pensie, că psihoterapia va rămâne o meserie căutată și pe viitor (chiar dacă va aparține roboților).