Mulți oameni se feresc de behaviorism. Pe mine mă fascinează. Îmi aduce aminte că sunt animalul-om. Da, da, avem mai multă intenționalitate comparativ cu alte mamifere. Suntem mai flexibili la nivel cognitiv și în acțiunile noastre decât ele. Chiar și așa, cu ușurință putem fi condiționați, iar învățarea condiționată începe devreme, cu primele experiențe de viață (chiar și cu experiența limbajului).
Așa ajungem să trăim în propriile închisori simbolice. Adesea, ele nici nu au corespondență cu lumea din afara noastră. Spre exemplu, să nu poți ieși dintr-o dependență de dulce, de remunerație lunară, de sex, de partener și multe altele. Alte închisori nu te lasă să visezi, darămite să crezi că poți face mișcare fizică zilnică, că poți studia zilnic și multe altele. Ele te fac să crezi că nu poți, că nu ai determinare, concentrare și perseverență. De multe ori, nu ești suficient de…. oricare atribut vrei.
Ești prinsă în ele și te comporți în consecință. Te miști între patru pereți. Respiri într-o celulă. De aceea, închisoarea în care locuiești pare tot mai reală. Straniu lucru! Faci un lucru, iar mintea urmează. Hm… Dar, tocmai aici, stă miracolul! Poți inversa procesul și te dezvăța, învățând altceva. În terapia comportamentală poți întâlni (așa pe alee) o metodă numită ”modificarea comportamentului”. Rațiunea pe care se sprijină e teribil de simplă. Cele mai multe comportamente sunt învățate, iar dacă sunt învățate, atunci pot fi dezvățate.
Soluția clasică e să acționezi asupra închisorilor din cap. Să spargi ziduri, să le vopsești, să le împodobești, să le transformi în plastilină, să desenezi pe ele, să vorbești cu închisoarea… Mmm… multă muncă trebuie depusă. Unele închisori sunt solide. O altă soluție e să devii conștientă de prizonieratul tău. Să-l accepți. Să-ți contempli închisoarea.
Ea se schimbă oricum, dacă faci un mic pas în fiecare zi fără a uita să te recompensezi pentru el. E ca și cum treci prin zidurile închisorii. E posibil. Tu știi că sunt iluzorii. Dar pentru că le-ai testat (experimentul comportamental) și s-au dovedit iluzii. Nu pentru că afli de la mine. Iar cu iluziile nu te poți pune. E ca și cum te cerți cu apusul sau răsăritul soarelui. Sau cu propria reflexie din oglindă. Ar fi un lucru copilăresc. Și cu toate astea, cei mai mulți oameni exact asta fac. Caută explicații la explicații, reiau de zeci de ori amintirile și le analizează pe toate fețele, comentează critic, se lamentează, acuză și se scuză și țin discursuri moralizatoare în capetele lor. Și se așteaptă ca toate astea să le facă viața mai bună; să contribuie la încredere în forțele proprii, la entuziasm, la motivare, la toleranță sau iubire, ca apoi, să acționeze. Și se chinuie din răsputeri să simtă o anume stare sau să dețină o anume calitate/abilitate dezirabilă ca abia apoi să acționeze.
Ce iluzie! Observi accentul pus pe experiența psihică? Există dogma asta nesuferită în lumea psihologiei noastre cum că orice face omul ar trebui să aibă o explicație psihică. Cauzele manifestărilor cuiva stau în capul său, în psihicul dumnealui. Dacă tu crezi asta, faci eroarea atribuirii fundamentale și subestimezi puterea influenței sociale care ține de contextul particular.
Orice comportament are loc într-un context și funcția lui poate fi derivată din context. Putem exprima principiul printr-o simplă formulă matematică, f(x)=y, adică funcția comportamentului X e dată de valoarea lui Y din context (sufăr de romantism incurabil!). Spre exemplu, când ridici mâna ce înseamnă? Ce funcție are ridicarea brațului? Depinde unde te afli. În amfiteatru, ridicarea mâinii semnifică, de obicei, o cerere pentru lector, nu un salut amical. Dar când ridici mâna pe stradă, devine un foarte probabil salut pentru o persoană mai la distanță. Un scaun e un scaun, pe care te așezi când ai nevoie să te așezi, în contextul locuinței. Dar un scaun moale? Te mai așezi pe el? Brusc, în mintea ta scaunul a încetat să fie scaun și s-a preschimbat ”in a nice little poop” . E o schimbare de context, dar de această dată în capul tău, la nivelul semantic al conceptelor. Cum am făcut asta? Am adăugat un singur cuvânt alături de cuvântul-stimul ”scaun”. Dacă îți e frig, același scaun (cel de dinainte!) poate deveni oricând lemn pentru foc ca să te încălzești (să te văd cum îl introduci în calorifer). Cumva, intuitiv oamenii modifică contextul și funcțiile obiectelor. Când nu mai fac asta, rămân pe loc, blocați sau fixați în funcția și contextul inițiale și aparent fără soluții.
Schimbă contextul și vei schimba funcția obiectului. Deși omul nu e un obiect, principiul e același. Modifică contextul particular din viața unei persoane (dar și din capul ei) și vei modifica treptat, via re-învățare pe bază de reinforcement, conduita și, implicit, atitudinea ei. E un principiu comportamental deosebit de puternic dacă vrei schimbare la oameni. Acesta e behaviorism-ul modern (nu neapărat și nou).