Educaţia e orientată spre rezultate sau beneficii. Evaluarea în educaţie se aplică rezultatelor sau finalităţii. Mai nimeni nu ia în considerare procesul prin care un elev sau student ajunge la rezultate. Strădaniile sale nu sunt încurajate şi nici recompensate. Dacă nu are rezultatul X, cât mai mare, implică automat că efortul său e minuscul. E rezultatul echivalent cu efortul?
După mintea mea (puţină, e adevărat), oricare rezultat depinde de mulţi factori. Printre aceştia se află efortul elevului. Un altul e capacitatea lui intelectuală dată de procese cognitive superioare. Alt factor e biasul de subiectivism al unui evaluator (contracarat prin testele grilă). Un alt factor îl reprezintă strategiile de învăţare sau cum anume să înveţe un material. Din nefericire, e un factor extrem de neglijat de profesori. Aceştia încurajează o evaluare a cunoştinţelor din memoria de lungă durată. De ce nu stimulează abilităţi de gândire şi investigaţie critică?
Dacă tu serveşti „adevăruri” la lecţie sau curs, cum crezi că vei stimula spiritul investigativ? Dacă X e adevărul, tu trebuie să-l înveţi. Învăţarea prin descoperire, la noi, e un concept gol de conţinut. Ei nu sunt stimulati către descoperirea lui X, ci către asimilarea lui X. Ca pocinogul să fie complet, X reprezintă „adevărul” suprem. Orice idee emisă de o autoritate, vizavi de care studenţii nu pot avea îndoieli decât dacă s-au pregătit anterior pentru sepucu, reprezintă un „adevăr” suprem. Dacă elevul l-a învăţat, ptiu, memorat, iei o notă bună. Dacă nu, vei lua o notă proastă. Rezultatul e fie ştii, fie nu ştii. Nu cum ajungi la X. Ei nu sunt încurajaţi să descopere X, ci să-l ştie pe X.
Acesta e sistemul de educaţie. Într-un cuvânt, irelevant. Elevii şi studenţii, per ansamblu, sunt evaluaţi la capacităţi mnezice. Pe ici-colo, şi la capacitatea de înţelegere. Mulţi profesori şi educatori nu au auzit că gânditul poate fi învăţat, iar că înţelegerea poate fi exersată cu strategiile potrivite. Ei cred că depinde absolut de IQ.
Elevii sau studenţii se vor concentra pe rezultate, deoarece contextul educaţional e orientat spre rezultate. Ce pot obţine ei? Vezi bine, devine o problemă de putinţă, de capacitate. Iar mărimea rezultatului devine o măsură ce le defineşte capacitatea şi, implicit, stima de sine. Mi se pare pervers. Spre exemplu, pentru un şase la matematică, fiica ta s-a străduit. Dar nu contează, deoarece nota şase e măsura efortului ei. E ceea ce o defineşte.
Apoi, apar comparaţiile sociale în baza notelor (la fel în baza salariilor). Cine e mai grozav decât cine? Sunt comparaţii profund greşite. Oamenii nu sunt entităţi fixe, iar rezultatul nu e o măsură absolută a efortului. Nota 6 spune ceva despre momentul în care fiica ta a dat examenul. Nota evaluează o stare fixă. Nu e un indicator pentru procesul ei de învăţare. Ştiu, mulţi oameni, bine intenţionati, cred altfel şi judecă prin prisma notelor. Contra-beneficiul pe termen lung e că elevul se identifică cu nota şi categoria asociată. Tu ai fost o elevă de nota zece (adică performantă) sau una mediocră (cu şase-şapte)?
Aceştia, deveniţi adulţi, tind la o auto-evaluare prin prisma categoriilor cu care s-au identificat. Spre exemplu, te consideri o mediocră? Dacă da, e o mare probabilitate să rămâi în categoria mediocrilor, deoarece nimeni nu te crede capabilă de mai mult. Vei munci atât cât să confirmi această credinţă. E o categorie definitorie pentru eul tău. Îţi restrânge ab initio posibilităţile de acţiune.
Îţi construieşti o imagine de sine bazată pe performanţe anterioare. Te compari cu o altă persoană prin rezultate. Suferi, deoarece te fixezi în rezultatele ei superioare comparativ cu alte tale, inferioare. Tu pierzi din vedere că rezultatele ei sunt obţinute în urma unui proces. La fel ale tale. Şi ajungem la ideea de la început, de la începuturile şcolii în care te-ai obişnuit să te judeci (şi să fii judecată) prin prisma rezultatelor sau a finalităţilor. Fixată în această idee, te poţi sabota din start. Nu merită efortul. Nu pot, îţi vei zice. Apoi, îţi vei găsi rapid şi motivele necesare ca să renunţi din start (sau la primul obstacol).
Da, e ceea ce ai învăţat la şcoală în loc să-ţi fi fost cultivat un set mental de creştere. În raport cu o nouă informaţie, te poţi întreba cum anume s-o înveţi, nu dacă poţi sau nu! Dar observi cum apare îndoiala legată de propria capacitate?