Urmează să mergi în vizită la mama soacră. Ea, femeie binevoitoare, pregăteşte un mic festin. Doar vine în vizită fiica cu ginerele, o dulceaţă de băiat. Îl trimite la piaţă pe tata socru, face curăţenie lună sau bec, găteşte plăcinte pentru desert, bineînţeles, şi ciorbică cu grătărel la felul unu şi doi. La acestea adaugă nişte băutură din hamei, niţel vinişor şi apă minerală plată antibalonare. Din pensiile lor, mai ales, că n-au fost din aceia pensionaţi pe salariile corporate de astăzi, s-au cheltuit bănuţi. Un festin are nişte costuri, iar dacă te pasionează aritmetica, poţi calcula rapid.
Vine ziua şi te duci. Nu pe lumea cealaltă. Ştiu, pentru unii seamănă. Ajungi la festinul organizat de socrii şi petreci. La încheiere, după ultimul pişcot ori plăcintă, te ridici, scoţi portmoneul, lăsând scobitoarea şi păhărelul, şi întrebi cât să achiţi. Ţi-e rău, băiete? Să fie de la vinişor? Cum să achiţi? Doar nu eşti la restaurant! Totuşi, nu e firesc? Nu. Dar este echitabil. Dacă este echitabil, de ce nu achiţi ? Socrii au pregătit un ospăţ şi au cheltuit. Tu şi fiica lor aţi beneficiat de roadele muncii lor. De ce nu plăteşti? Nu e o tranzacţie între voi? Ba da. Cu toate astea, ştim bine că nu plăteşti, iar dacă ai încerca, te-ar ţine minte şi te-ar afurisi la biserică.
Normele de marketing sunt diferite de cele sociale. Nu eşti la piaţă, nici nu faci o afacere. Ei nu oferă un produs ori un serviciu, încât să oferi o compensaţie pentru ceea ce ai primit. Între oameni, cei apropiaţi, există norme sociale stabile. Acestea intermediază „tranzacţiile”. Iar tranzacţiile sunt cadouri sau gesturi de generozitate şi bunăvoinţă asociate aşteptării ca, în viitor, poate te revanşezi. Observă, te rog, poate. Nu e o obligaţie. Nimeni nu te execută silit, nici nu te penalizează. Sigur, până la un prag în care eşti desemnat „profitor”, fiindcă nu-ţi achiţi datoriile sociale. Tranzacţia socială nu exclude banii drept compensaţie. Dar nu aceştia primează, ci beneficiul mutual anticipat pe termen lung. Acest fapt contează şi pentru companii şi firme serioase. Costurile cu selecţia şi angajarile sunt semnificative. Cei serioşi sunt interesaţi să-şi păstreze angajaţii şi colaboratorii pe termen mediu (cel puţin) şi lung. De aceea, sunt atenţi la normele sociale. Dar, din pacate, riscul confuziei e mare. Impresia mea e că majoritatea (din organizaţii, manageri şi subordonaţi) confundă cele două planuri.
Când o relaţie semnificativă, normată social, e confundată cu normele de marketing sau invers, relaţia este compromisă. Apar conflictele. Da, de felul în care contabilizezi şi ceri sau nu socoteală, iar un altul profită, adică exploatează norma socială inechitabil. Însă, cine naiba mai ştie! Cât ai dat tu, cât a dat ea (ea ar putea fi şi o persoană juridică)?! Dacă tu ai oferit mere, iar ea te răsplăteşte cu vorbe dulci, e bine? Probabil, cine ştie, mai ales, dacă urmează şi altceva. Dacă ai invitat-o în parc şi i-ai oferit un măr cu biscuit, e minunat. Dacă ea e şefa ta şi te afli în acvariu, deşi e miezul nopţii, probabil că nu. (dar cine ştie ce gânduri necuviincioase mai ai!)
Suferinţă inutilă, şi deloc gratuită, e generată când oamenii confundă cele două tipuri de norme. Unii se investesc pe ei înşişi în ceea ce fac, dar sunt răsplătiţi conform normei de marketing. Bine şi aşa, ar zice unii. Dar, îţi precizez, nu pe termen lung.
În confuzia creată, nu mai ştii, contabilul interior fiind zăpăcit şi surescitat, cum arată bilanţul. În termeni concreţi, te poţi gândi la o persoană care investeşte timp şi eforturi în progresul companiei. Investiţia implică sacrificarea unor timpi şi activităţi cu familia sau prietenii. Te întreb, mai mult într-o doară, crezi că această persoană se va simţi recompensată de bonusuri financiare? O vreme, nu îndelungată. Treptat, motivaţia ei se va stinge. Crezi că se va simţi recompensată de premierea la scenă, cu o diplomă sau un medalion? Nu prea. Pe moment, va simţi bucurie, dar trece rapid. Atunci ce ar putea s-o motiveze?
Să fim mai specifici. Unii oameni oferă servicii unei companii şi sunt plătiti. La baza acestei tranzacţii se află un contract care descrie limpede termenii colaborarii (de ex: defineşte şi măsoară munca şi costurile ei). Asta-i tot. Cu alţi oameni se întâmplă ceva similar, dar… Ei investesc emotional si social in ocupatia lor, iar prestaţia lor e normată de contractul angajarii. Ce crezi că primesc drept răsplată când sunt angajaţi? Bani şi premii în bani, eventual, cu medalioane şi diplome plus alte niscaiva beneficii materiale (ex: un abonament la spa sau la înot). Din partea unui management orientat spre valoarea umană doar din palavre, angajatul nu primeşte altceva. Adesea, nu primeşte nici recompensa financiară raportată la numărul orelor peste program plus eforturi. (sunt de părere că o muncă prost planificată nu duce decât la ore suplimentare şi surmenaj). Frustrant? Într-o primă etapă. Munceşte angajatul în continuare? Da, dacă abordează munca prin prisma normei sociale. În creierul său de animal social dotat cu anticipare, crede că va fi, în viitor, răsplătit. Dar dacă atitudinea sa e modelată prioritar de norma de marketing, dumnealui se va opri în secunda doi. Îşi va lua gentuţa, hăinuţa şi cutia de sendviciuri şi va ieşi pe uşă. Nu e nimic de explicat şefei sau şefului. E limpede. Dar, de fapt, nu e aşa limpede. Multi şefi se aşteaptă ca domnul sau doamna angajat să livreze meserie în baza normei sociale dincolo de cea de marketing. Ceea ce se cheamă loialitate, dedicaţie, atitudine proactivă, ambiţie, leadership şi mai adaugă tu. Culmea ironiei, da.
Treptat, după nişte ani, multi oameni încep să sufere pe această temă. Devine realmente o problemă, o povară în experimentarea unei vieţi bune. Îşi pierd sensul. Nu percep că investiţia lor (timp, eforturi, dedicaţie, aspiraţii) are valoare socială. Desigur, managementul are răspunsuri. Dar nu o vorbă bună şi adesea nici soluţii (sigur, în cazul in care nu trece la inlocuire). Nu, deoarece nu lucrează cu valoarea umană, ci cu valori financiare. Oamenii sunt resurse, iar resursele costă bani (norma de marketing). Chiar şi numele e ilustrativ, „management de resurse umane”.Ca să fie sintagma mai dulce, doar din vârful limbii, se mai cheamă „people management” (adesea, o aceeasi Mărie cu altă pălărie).
Un management care s-a prins de normele sociale, în virtutea cărora oamenii muncesc cu pasiune, va creea oportunităţi sociale. Există şi situaţia în care un management pervers profita din plin de normele sociale (unethical business practices). Un management cu valori umaniste (autentice!) va căuta să-şi implice resursele într-un mod cât mai direct şi în aşa fel încât munca fiecăruia să conteze. Nu să conteze pentru un şef sau şefă. O muncă din care oamenii îşi pot extrage valoare este aceea în care: (1) relaţiile sociale vor fi orientate către cooperare, generozitate şi bunăvoinţă, (2) competenţele lor (specifice ocupaţiei) sunt provocate moderat, (3) au responsabilitate extinsa, (4) sunt relativ autonomi, (5) pot influenta desfasurarea proceselor de business si (6) au prilejul de a fi creativi.
Banii, desigur, vor fi acolo, undeva în fundal. În prim plan, vor fi relaţiile, suportul social şi cooperarea, atenţia şi bunăvoinţa, încurajarea competenţelor, susţinerea progresului şi dezvoltarea învăţării. Iar asta la pachet cu mult mai puţin control din partea managementului şi mai multă responsabilizare pentru angajati, mai multă libertate în decizii, mai multă flexibilitate şi suport tehnic şi social.
Mulţi oameni muncesc, deoarece de munca lor depinde supravieţuirea. Mai sunt unii, care muncesc, deoarece de muncile lor depinde un standard superior de trai. Alţii muncesc din nevoia de a ajunge în top five şi unii din vocaţie. Alţii, mai puţini, îi pun pe ceilalţi la muncă şi îi amenintă cu concedierea sau cu premierea. Câţiva, cred eu, sunt în mod sincer interesaţi de valoarea umană. Ei aşează în fundal normele de marketing. Şi nici nu le confundă pe acestea cu nomele sociale. Tranzacţiile lor sunt prioritar sociale. Te asigur că aceştia sunt mai fericiţi decât ceilalţi. Orice ocupaţie ai avea tu, care citeşti acum, sper să găseşti asemenea oameni.