Sunt mari şanse să fi auzit de TOT sau „train of trainers”, pe româneşte „training pentru traineri”, un curs în care adulţii învaţă să ofere instruire altor adulţi. De la o spioancă sexi infiltrată recent, am aflat ce fel de conţinuturi mai sunt vehiculate la un TOT. Pe scurt, ce mai învaţă viitorii antrenori, adică traineri (citit TREI-NĂRI, dar respirând cu două nări).
Nimic nou.
Aş putea încheia textul aici. Rezistând tentaţiei, răsfoind manualul dumnealor (o firmă cu ştaif, dar fără izmeneală), citesc aceleaşi topici cu cele de acum opt ani, de pe vremea mea (în tinereţile mele fragede am experimentat cu multe tipuri de formări). Se pare că „antrenorii” nu studiază. E destul de probabil ca „antrenorul” să câştige în jur de 5000 lei pe TOT, aproape juma din „fabuloasa” mea remuneraţie de lector pe un an întreg. Asta da, eficienţă! Cu un bagaj de cunoştinţe perimate şi, mai ales, eronate ori controversate să faci aşa venituri… sau ce înseamnă să fii bine plasat în circumstanţe favorabile. (mă consumă invidia, văleu, voi somatiza în cancer osos! hihi!)
Dând deoparte oful meu, am fost impresionat să aflu că, în continuare, studenţii sunt plimbaţi pe la piramida lui Keops (ca să facă pipi pe la colţuri?). Pardon, celebra piramidă a trebuinţelor din 1943, autor Abraham Maslow , părintele psihologiei umaniste. Ai citi bine, da, în anul 1943 şi-a publicat „piramida” în Psychological Review. Oare când veţi renunţa la această „fosilă” ? Doar ca precizare, nenea Maslow, demult oale şi ulcele, şi-a publicat lucrarea cu titlul “A Theory of Human Motivation” , fără să fi avut niciodată pretenţia că teoria sa motivaţională are validare empirică; lucrarea sa e pur teoretică după cum îi e numele, elaborată în baza unor studii de caz. Lucrarea nu are studii empirice cu populaţii (eşantioane reprezentative, da?) care permit generalizarea unor concluzii. Dar „piramida” i-a fugit printre degete, cucerind publicul larg, sătul de experimentele behavioriste, prin eleganţa organizării şi promisiunea actualizării unui potenţial existent în fiecare persoană. (Să-ţi spun un secret. Am îndoieli că fiecare om are un potenţial ce urmează a fi actualizat. Iţi pot demonstra rapid cum alţi semeni trăiesc excelent fără potenţiale de actualizat indiferent de satisfacţia cu trebuinţele din restul piramidei.)
Din multe topici fie desuete, fie prozaice (cum ar fi, feedbackul de tip sandviş), îmi atrage atenţia una monumentală. Stilurile de învăţare – o mitologie de o colosală amploare ce persistă de peste 40 de ani! Presupoziţia principală din teoria stilurilor de învăţare e următoarea: „Studenţi diferiţi au diferite moduri de învăţare, iar învăţarea lor poate fi optimizată prin potrivirea metodei de predare cu modul specific de învăţare.”
FALS! Studenţii pot avea preferinţe când învaţă (cei care învaţă). De ex, când preferă să-şi organizeze ideile notându-le pe bileţele lipicioase înşirate pe toţi pereţii. Alţii preferă metoda Q & A, în timp ce restul preferă sesiuni de biliard sau de first person shooter (jocuri video).
Există mai multe modele cu stiluri de învăţare, dar nu există dovezi serioase pentru aşa ceva. În orice manual serios de psihologie ai căuta, nu vei găsi trecute la capitolul „învăţare” asemenea prostii (sunt prostii, fiindcă nu au suport empiric validat ştiinţific, iar faptul că sunt aplicate de mulţi concetăţeni, unii experti in educatie, nu le ofera efecte reale!)
Acum opt ani, o comisie de expertiză a fost înfiinţată în cadrul Association for Psychological Science (APS) pentru a examina practicile de predare bazate pe stiluri de învăţare. Devenise necesară în contextul unei popularizări masive în care teoria a devenit „common knowledge”. Există o industrie dedicată, iar o mare felie de tort revine programării neuro-lingvistice (n-are nicio legătura cu neuroştiinţa sau psiholingvistica) care îşi promovează de-a lungul si de-a latul globului pamantesc propria doctrină, pardon, propriul model. Da, modelul VAK, in functie de modalitatea senzoriala preferata, conform căruia există învăţăcei de tipul vizual, auditiv sau kinestezic. Iara marmota invelea ciocolata in staniol. Nu exista asemenea preferinte de input/procesare in creierul uman. (poate doar in creierul unor extraterestri cu tentacule).
În raportul comisiei, publicat in jurnalul „Psychological Science in the Public Interest” (al APS), din decembrie 2008, putem citi următorele:
„We conclude therefore, that at present, there is no adequate evidence base to justify incorporating learning styles assessments into general educational practice. Thus, limited education resources would better be devoted to adopting other educational practices that have a strong evidence base, of which there are an increasing number”
Dumnealor aveau chiar intenţia de a face o politică educaţională bazată pe adecvarea predării la stilul de învăţare. Interesele comerciale sunt colosale, având în vedere că e o practică uimitor de răspândită în statele americane, deşi prin universităţile lor se face cercetare empirică veritabilă. Dar, vedem bine, apetenţa lor pentru cercetare nu-i fereşte de argumente ad populum, de conservatorism şi inerţie cognitivă.
Profesorul Daniel Willingham (University of Virginia), un ins ce a oferit o atenţie specială subiectului, concluzionează intr-un eseu „prietenos” cu titlul „The Myth of Learning Style” (octombrie 2010):
„So here is the punch line: Students differ in their abilities, interests, and background knowledge, but not in their learning styles. Students may have preferences about how to learn, but no evidence suggests that catering to those preferences will lead to better learning….” (Mai multe poţi citi pe situl dumnealui unde are un FAQ pe subiect.)
Nu e cazul să crezi că am un ghimpe contra trainerilor. Rolul lor, spre deosebire de acela al lectorilor din universităţi, nu e acela de a fi „izvoare” de cunoaştere ştiinţifică, ci a de facilita abilitarea/formarea. Se poate întâmpla ca un cursant să fie doxă pe un subiect comparativ cu trainerul. Nu-i bai, fiindcă scopul nu e comparaţia, ci cum poţi transforma “doxa” într-o situaţie de învăţare pentru toţi cei prezenţi. Aici e şpilul, iar un trainer competent va şti să facă transformarea.
Totuşi când oferi formare unor oameni care urmează să faciliteze învăţarea altora, vei căuta să fii mai la curent cu noutăţile din psihologie. Nu de altceva, însă educaţia adulţilor (şi nu doar) fără psihologie validată empiric e (aproape) vax albina. La fel de bine te poate învăţa o oarecare bunicuţă care a făcut din doi copii oameni mari. Şi, crede-mă, e un sâmbure de adevăr aici. Totuşi cred că trainerii (ei şi ele) au un potenţial mai bogat comparativ cu bunicuţele. Merită actualizat. Maslow ar fi de acord.