Să ne imaginăm că sunt deputat. Am o dorință de preamărire reprimată în inconștient? (Ar fi eronat să deduci o intenție/cauză doar pe baza consecinței). Fiind deputat, am grijă să-mi favorizez câțiva prieteni de afaceri. Ulterior, mă trezesc cu dosar la DNA, gata să vină să mă ia. Cum anticipezi că voi reacționa?
Crezi că îmi voi recunoaște fapta?; Ce crezi că e cel mai probabil să fac? Să recunosc sau să mă justific?
Sunt oamenii cele mai oneste ființe de pe planetă? Nu puiule. Oamenii sunt motivați, uneori cu uriașe costuri, să-și protejeze stima de sine sau să-și păstreze imaginea de sine pozitivă. În fața acuzației adevărate mă voi manifesta destul de probabil defensiv din nevoia de a-mi justifica acțiunile incorecte. Deoarece, cei mai mulți dintre noi consideră din start că sunt rezonabili, decenți, că iau decizii inteligente, nu se comportă imoral și au verticalitate. Pe scurt, nu vrem să credem că putem face lucruri stupide, incorecte, crude sau absurde.
Iar asta nu se poate păstra așa ușor. Lumea socială ne provoacă și ne pune în situații amenințătoare vizavi de imaginea de sine favorabilă. Elliot Aronson are o carte întreagă, scrisă cu Carol Tavris, dedicată acestui subiect. Care subiect? Titlul e mai mult decât sugestiv: ”Mistakes were made, but not by me” (2008).
În ce fel mă voi justifica? Apelez la conspirații, la o făcătură politică și inventez un dușman al poporului. Dacă am și câțiva jurnaliști dedicați și o televiziune cu audiență, pot cu ușurință să-mi vând imaginea unei rectitudini morale. Cu cât acționez mai des în această direcție, cu atât sunt mai convins de justificările mele.
Ce alternativă am? Ce urmează să fac diferit? Sau ce poți face tu atunci când greșești? Iată ce ne propun cei doi autori:
”The moral of our story is easy to say, and difficult to execute. When you screw up, try saying this: ”I made a mistake. I need to understand what went wrong. I don t want to make the same mistake again”. (p. 235).