Oamenii experimentează sentimentul unui sine, asemeni puștiului din imagine, și fac din conceptul ”sine/eu” un obiect. Ei ajung (de fapt, noi) să creadă așa: Dispunem de acest sine, o entitate, desigur, care nu poate fi materială, pentru că nimeni nu o vede, ci doar se simte de fiecare în parte (iar la îndrăgostiți, cei doi sine fuzionează într-unul). Carevasăzică, e o entitate imaterială, aha, spirituală . Stai puțin. Ce am făcut? Am obiectualizat conceptul ”sine” atribuindu-i, după cum se cuvin(t)e, o substanță spirituală (pe schema dualistă cu suflet/spirit versus corp). Se cheamă eroarea de reificare, despre care tot pomenesc cu speranța că intră-n cap pentru totdeauna…, bine, până când moartea ne va despărți sau server-ul va cădea.
Sinele e un termen abstract, dar real ca mustățile pisicii tale pentru șamanii cu diplome în psihologie. Creierul poate opera abstract (ce binecuvântare și blestem totodată!), atunci când face obiecte concrete din termenii abstracți, după cum se poate observa în exprimările uzuale. Spre exemplu, când gândești că ai o profesie sau că ai o personalitate, și nu-ți lipsește, fără îndoială, o inteligență peste medie, atunci obiectualizezi cuvintele profesie, personalitate și inteligență (iar ele fac parte din sinele conceptual, vezi mai jos). Limbajul permite obiectualizare, iar asta se simte bine, fiindcă trăim impresia unui oarecare control asupra unor procese mentale. (Observ cu fascinație efectele în conversațiile terapeutice.)
Deci, sinele nu e o entitate spirituală, ci una lingvistică. Ea devine ”spirituală” prin reificare și gândire alb-negru (spirit vs. corp). Sinele e un concept, iar din perspectiva psihologiei științifice, e din două feluri: (1) sine-conceptual (simbolic), compus din cunoașterea vizavi de cine suntem, și (2) sinele ca proces de conștientizare, adică actul gânditului vizavi de noi înșine (când sinele devine obiectul gândurilor și atenției noastre; bănuiesc că ai detectat reificarea).
Luând împreună componentele (1) și (2), experimentăm sentimentul coerenței de identitate. E un lucru bun și se simte bine. Altfel, dăm în bucluc, în probleme de identitate care pot fi tratate prin terapie cu vorbe, dar nu goale de conținut (talking therapy based on psychological science).
O analogie cu largă răspândire e următoarea: sinele e atât cartea (sinele conceptual), cât și cititorul (sinele procesual). Ce impact are asupra ta când trăiești identificat(ă) puternic cu poveștile din carte? Spre ex, să fii prinsă în credința că te-ai ratat și că viața ta e inutilă. Ce impact are asupra acțiunilor tale? Îți crește sau scade vitalitatea? Ei bine, răspunsul e evident. Întrebarea-cheie e cum faci să te desprinzi de această credință păguboasă? Un bun terapeut (nu e vorba despre mine, desigur) va ști cum să te ajute.
Oare ce se schimbă când ne mutăm dintr-o perspectivă în alta? De ex, când ne mutăm (cu atenția) mai mult în perspectiva de ”cititor”? Și cum putem face asta? Intuiești? Da, are legătură cu mindfulness (pot scrie în loc și ”de-literalizare” – un termen tehnic inventat de psiholingviștii vorbitori de engleză).
Bine, ne-am lămurit cu oamenii, dar ce se întâmplă la alte specii? Un țânțar are sine? Dar o pisică de casă? Câinele meu știe cine este?
Foarte puține animale (vertebrate) trec testul oglinzii, deși aproape toate conștientizează propria delimitare în spațiu (adică unde se termină coada și începe firul ierbii) în relație cu mediul. (Când cercetătorul așează oglinda ca vietatea să apară în reflexie, apoi marchează undeva în zona capului cu puțin roșu netoxic, da; dacă vietatea dă semne că se șterge sau atinge pata roșie, înseamnă că se recunoaște pe ea însăși). Testul oglinzii a fost trecut de cimpanzei, urangutani și unii delfini. Se pare că ele dispun de un sine conceptual rudimentar. Ele realizează că reflexia din oglindă îi reprezintă și nu este un alt animal. Recunosc că arată diferit față de cum arătau înainte (fără marcajul petei). E rudimentar, deoarece nu dețin o cunoaștere cognitivă vizavi de cine sunt ele. Cunoașterea vizavi de ele însele rămâne la un nivel concret și foarte limitat, mai similară cu cea a unui copilaș de aproape doi ani. În jurul acestei vârste, cei mai mulți copii se recunosc în oglindă.
Odată cu înaintarea în vârstă, sinele conceptual devine tot mai complex. Ca să studieze cum se modifică sinele conceptual, psihologii apelează la interogația celebră ”Cine sunt eu?”. De obicei, sinele conceptual al unui copil e concret, el face referiri la caracteristici ușor observabile ca vârsta, sex, vecini și familie, interese evidente. (Am ochii maro și părul negru; Sunt fetiță și unchiul e înalt de doi metri).
Pe măsură ce ne maturizăm, punem tot mai puțin accent pe caracteristici fizice, dar tot mai mult pe stări psihologice (gândurile și emoțiile noastre) și aprecierile noastre vizavi de cum ne judecă alți oameni. Poftim și un criteriu simplu prin care poți evalua nivelul de maturitate psihologică al unui om. Dacă îl întâlnești pe el, preocupat de cum îi șade barba, ce-i face frizerul și cu ce cămașă se potrivește ceasul, atunci poate te mai gândești la următorul pas din relația voastră.
Trăim cu poveștile din creierele noastre (cartea), ceea ce ne îndrumă pașii fie în direcții importante, care ne împlinesc, fie în direcții inutile, care nu contează. Conduși de un sine conceptual nepotrivit la circumstanțele vieții sau îndepărtat în raport cu sinele conceptual ideal, ne simțim frustrați, nemulțumiți, îngrijorați, anxioși și putem face alegeri neinspirate (teoria discrepanței sinelui, T. Higgins, 1989-1999). Prin sinele procesual putem pune STOP și reflecta, fiind conștienți: ”Acesta e momentul când dau pagina, închei capitolul sau, din contră, merg mai departe.”