Dragul meu cititor, ştiu despre tine că ai făcut cel puţin 12 ani de şcoală. Dacă aşa este, atunci îmi poţi răspunde la următoarea întrebare.
Ce sunt morfemele şi lexemele?
Nu ştii? Cum ar fi să râdem de tine şi să te arătăm cu degetul? Să te pedepsim pentru neştiinţă? Sau să te sancţionăm cu note mici?
Aşa ai învăţat la şcoală (şi facultate). De aici ai deprins o frică teribilă de a greşi sau de a nu şti. Ai învăţat bine, fiind expert(ă), să te temi de ignoranţă şi de greşeală. Ba chiar să te jenezi de neştiinţa sau greşeala ta ori a altuia. Sau să te bucuri de ignoranţa ori greşeala acestuia. Să-ţi crească stima de sine când observi la altul neştiinţa ori greşeala. Şi să simţi invidie când un altul ştie şi primeşte o recompensă (atenţie din partea unui şef, o remarcă pozitivă, o notă de bine).
Din şcoală ai învăţat să te consideri prost (sau proastă) când nu ştii răspunsul. La fel când greşeşti. Iar stima de sine să coboare cu câteva puncte sau să urce când nimereşti răspunsul corect.
Ai învăţat că oamenii inteligenţi ştiu să răspundă corect. Ei cunosc lucruri. Ei ştiu, iar omniscienţa e premiată. Ignoranţa nu. Iar greşeala e sancţionată. Dacă îţi mai aminteşti de bătrânica Carol Dweck şi teoria setului mental, oare ce set mental ai dobândit în cei doisprezece ani de şcoală?
Oamenii continuă să trăiască în ignoranţă sau cu concepţii greşite, deoarece se tem să recunoască. Fug de ignoranţă sau greşeală, o neagă, îşi găsesc justificări sau acuză de perversitate pe acela care îi arată greşeala. Ei nu pot admite greşeala sau neştiinţa. Nici pe a lor, nici pe a altora, nici pe a copiilor aflaţi în grijă. Cel mult, pot tolera pe moment în spiritul iubirii creştine. Ei spun ceva de felul: „Bine, nu ştii, dar trebuie să ştii. Aşa că trebuie să înveţi”. Ei sunt fixaţi în categoriile dihotomice „proşti şi deştepţi” sau “mediocri şi premianţi”. Aceia proşti nu ştiu şi greşesc, iar aceia deştepţi ştiu şi răspund corect. Iar stima de sine urcă şi coboară odată cu răspunsul corect sau greşit. O legătură psihologică care nu are ce să caute în căpşorul tău, în sinapsele neuronilor. E o legătură nesănătoasă. Înţelegi de ce? Deoarece, o examinare realistă ne arată că:
- Tu vei greşi mai devreme sau mai târziu. Tu poţi greşi chiar şi când ai experienţă („errare humanum est”). E o posibilitate reală. Iar în tinereţe e foarte probabilă. Tu nu ştii multe. Ceea ce nu înseamnă că eşti prost, ci că vei avea de învăţat. Tot timpul. Învăţarea e o poveste fără final. Iar dacă te compari cu altii, întotdeauna vei găsi oameni care se pricep mai bine, dar şi oameni mai puţin pricepuţi. Poţi fi mai competent în raport cu aceia care vin după tine, dar şi mai puţin competent vizavi de aceia pe care îi urmezi.
Dacă te împiedici în acest proces de stima de sine, ai sfeclit-o! Ai nevoie de consiliere profesională prin care să-ţi desfaci legătura psihologică (nesănătoasă) dintre stimă şi rezultate. A fost şi intenţia mea prin acest text. Rămâne să apreciezi tu efectul.
În încheiere, faptul că nu ştii sau că ai răspuns greşit nu e semn de prostie (sau de deficienţă intelectuală), ci că urmează să depui mai multe eforturi ca să înveţi. Prostie e atunci când cineva e convins că ştie şi, de fapt, nu ştie. Şi devine fudulie când adaugă mândrie. Într-adevăr, e uimitor de răspândită. Puzderie de fudulii. Să fie vreo legătură cu şcoala?