Există în textele biblice o serie de idei frumoase şi utile. Îmi veni în minte una anume, specială cred, influenţat fiind şi de un individ preocupat printre altele de sensurile vieţii şi de problematica autocontrolului. Ideea este proiectul Creaţiei.
Se pare ca acest proiect a avut nevoie de un plan divin. Dumnezeu a construit acest plan (un pic si cu ajutorul unor extraterestri extrem de avansati), deşi e o zeitate omnipotentă spre deosebire de edilii noştri care au idei si proiecte, mai putin planuri realiste. Nu a pocnit din degete ca, deodată, să avem un univers, o galaxie, o planetă şi nişte omuleţi izgoniţi de la o grădiniţă divină, deoarece ea (Eva) a îndrăznit să muste dintr-un mar al cunoasterii stimulată în curiozitatea ei de un şarpe viclean. (avertisment profesorilor )
Proiectul Creaţiei a fost împărţit într-o listă de sarcini zilnice, începând cu priorităţile din ziua de luni:
- Să fie lumină
- Să se obseve lumina
- Să se valideze că lumina era bună.
- Să se delimiteze lumina de întuneric.
- Să numim lumina (zi).
- Să numim întunericul (noapte).
După această primă zi au urmat celelalte zile, fiecare cu priorităţile ei. Da, te-ai prins, dumnealui a creat, înainte de orice altceva, timpul. Un plan de orice fel are o legătură intimă cu timpul şi cu spaţiul.
Strategia din geneză pare ridicol de evidentă. Zeul şi-a stabilit un obiectiv, şi-a întocmit o listă cu paşii necesari ca să ajungă la obiectiv, apoi a făcut aceşti paşi ca în final să se relaxeze. Duminica e o zi pentru odihnă. Sper să fie şi pentru tine, deşi se poate întâmpla să derulezi o activitate deosebit de interesantă şi recompensatoare. Un caz în care „lucrul” nu e acea muncă chinuitoare dată de alţii.
Cel mai adesea, majoritatea se confruntă zilnic cu sute de decizii mărunte ce aparţin unor planuri orientate de scopuri more or less explicite. Aceeaşi strategie poate fi aplicată pentru orice fel de dorinţe mai mult ori mai puţin triviale, ceea ce nu înseamnă neimportante. Să haleşti nişte dulceaţă ambalată într-o coajă verde, în loc de o prăjiturică McDonalds (n-am mai fost de multi ani prin acea locaţie), îţi solicită minimal procesele cognitive superioare. Îţi doreşti dulceaţa pepenului roşu şi cu uşurinţă, aproape spontan, ţi-ai creat un plan asociat scopului – procurarea „borcanului” din coaja verde. În mod evident, vei ţine cont de spaţiu şi timp, deoarece îţi vine extrem de uşor să răspunzi la întrebările corelate (de) unde şi când. Chiar si cand fixezi o simpla intalnire, apelezi la timp si spatiu, adica unde si cand ne intalnim.
La un alt nivel, deşi strategia e simplă, ea pare a fi un chiţibuş sofisticat pentru mulţi semeni. Îmi vine să afirm că o strategie implică o minte divină sau un fel de a gândi asemeni zeului. Mai precis, strategic şi inovator. Sper că ai observat că am dus discuţia într-un plan elevat. Problemele complexe, cu un grad de abstractizare ridicat, ne solicită din plin procese cognitive superioare. Să facem călătorii mentale în timp şi din planuri abstracte în planuri concrete (şi invers), avem nevoie de flexibilitate cognitivă printre alte funcţii executive.
Te poţi pune în pielea zeului? Şi-a dorit un univers, nu orice fel de univers. Un univers locuibil şi populat cu fiinţe inteligente. În omnipotenţa lui şi-a formulat, paradoxal, un plan, cu toate ca ne-am fi asteptat sa pocneasca din degete insotind gestul cu un “hocus pocus!”. Îţi vine să crezi? Zeul suprem si adevarat, dupa cum ni-l infatiseaza religia crestina, ca sa creeze lumea a avut nevoie de un plan bun.
Ceea ce intenţionez să-ţi comunic este că orice evoluţie implică un plan (ori mai multe) orientat de scopuri asociate unor dorinţe. Atenţie, merge şi fără. Numai că, acesta e un caz în care, inteligenţa ta operează la un nivel modest, la concurenţă cu cea a pisicii sau broscuţei din acvariu.
În acest context să crezi că te dezvolţi personal fără să apelezi la scopuri limpezi (şi planuri) mi se pare ridicol. Dacă dezvoltarea personală nu presupune exerciţiul strategiei divine aplicate în viaţa ta personală, cred că e timp pierdut inutil şi efort consumat absurd. Ceea ce nu inseamna ca nu cresti… asemeni firului de iarba in puzderia firelor de iarba.
Oamenii au nevoie de scopuri, iar scopurile sunt surse de sens. Altfel, ce sens are să mergi la serviciu? Sau la cursuri şi să asişti la acele prelegeri plictisitoare? Enuntul nu e propria mea revelaţie. Un psiholog pe nume Eric Klinger a studiat (empiric) nevoia umană de scop ca sursă de sens, publicând un articol în 1979 în British Journal of Psychiatry. De dumnealui aminteşte un psiholog preferat, la Roy Baumeister ma refer, într-un volum uriaş ce cred că l-aş lista la lecturi obligatorii pentru psihoterapeuti. (am auzit din surse sigure ca se afla in libraria facultatii de psihologie, Univ. Bucuresti)
Mai rar găsim oameni care nu au scopuri. Nu cu absenta scopurilor ne confruntăm. Problema e cu alegerea lor, apoi formularea lor (în termeni realişti) şi construirea unui plan ca să le atingem prin tenacitate. Aici găsesc necesară o „minte divină”. Vestea bună e că această minte poate fi cultivată treptat. Cu cât începi mai devreme (din şcoală, zic, cu referire la pui) cu atât mai bine. Dar şi mai târziu e mai bine decât nicicând. Astfel, la finalul vietii poţi declara cu împăcare şi mândrie că ai lăsat în urma ta o „moştenire” simbolică sau materială (engl. legacy).