Era o vreme pe când eram mic și disprețuiam terapia ABA (folosită, de obicei, cu copii autiști). Bine, în acele vremuri nici cu prăjina nu-mi ajungeai la nas. Eram mic, nu că azi aș fi mare, dacă schimbăm perspectiva.
Recunosc că habar nu aveam ce este ABA. Auzeam cuvântul ”comportamentală” și mă zbârleam din coadă înspre mustăți. ABA e abrevierea de la Applied Behavioral Analysis. Brrr! Ce lipsiți de sensibilitate sunt acești behavioriști! Oamenii nu sunt niște hamsteri buni de analizat, D-zeule mare!
Și bine ar fi, Doamne ajută, dacă viitori psihologi ar deprinde modelul ABC ca să priceapă ABA. Te-ai încurcat în litere? Stai să vezi. ABA constă în extinderea principiilor comportamentale ale damnatului Skinner la contexte practice. Versiuni ale analizei comportamentale sunt aplicate clinic (în forma terapiei comportamentale) ca tratamente pentru comportamente anormale sau problematice. Iar această analiză de comportament se face prin modelul ABC (eveniment/stimul Antecesor – Behaviour – Consecințe). Poți observa că nu este modelul ABC din terapia rațional-emotivă a lui Albert Ellis. De exemplu, modelul terapeutic ACT (o necunoscută pentru cei mai mulți psihologi și terapeuți de la noi și să nu mă laud cu Functional Analytic Psychotherapy, pfiuuu!; nu, n-are legătură cu maestrul Carl G. Jung) are la bază, după cum poate îți reamintești, analiza comportamentală contextuală.
Pe când eram mic și credeam în ”suflete nemuritoare”, pe lângă multe alte lucruri, nu înțelegeam importanța științei empirice. Pariam pe intuiție psihologică, spontaneitate și creativitate. Credeam într-o psihologie romantică. Știi tu… din aceea cu oamenii sunt în esență buni, să ne conectăm la Sine, să fim autentici și alte asemenea. ABA era ciumată!
În prezent, apreciez calitățile științifice ale terapiei comportamentale. ABA urmează designul A-B-A. Ca să te lămurești, A-B-A e un design experimental cu un singur caz în care o condiție bazală (sau alte condiții inițiale) (A) e urmată de o condiție diferită (B) și apoi, de revenirea la condiția inițială (A). Urmează un exemplu.
În cazul în vrei să afli dacă yoga îți poate fi utilă sau nu, pregătești un design A-B-A. Timp de două săptămâni înainte de a participa la cursul yoga, îți iei câteva măsurători la well-being. Cât de bine te simți dimineața și seara pe o scală de la 0 la 10 (măsori well-being la baseline sau A). Notezi zilnic și faci o medie zilnică. Mergi la yoga o lună de zile și notezi (măsori B). Apoi, te retragi două saptamani de la curs și notezi din nou zilnic (A). O frumusețe de grafic cu mediile obținute (și abateri standard pentru cei avansați) îți poate arăta cum a evoluat well-beingul tău de-a lungul acestor intervale. E foarte probabil să descoperi dacă experiența yoga face sau nu o diferență în well-beingul tău.
Nu e cea mai riguroasă cercetare experimentală, dar e ceva de calitate (și cantitate) pe lângă intuițiile personale sau opiniile altora. Măcar vei ști că exercițiul yoghin contribuie probabil și el, alături de alți factori de care nu ești conștientă, la well-beingul tău. Altfel, dacă yoga funcționează sau nu devine o chestiune de pură percepție sau de opinie mai mult sau mai puțin documentată științific, scuze, ezoteric. Și știm bine că numerele se descurcă mai bine la predicții decât intuiția.
Poftim? Tu nu folosești numerele? Nu știi matematică elementară sau…? Ah, pariezi pe intuiții și simțiri. Am toată încrederea în dânsele, dar mai puțin când vreau să știu dacă ceva funcționează sau ba.
Un moșulică celebru in psihologie, aflat în însorita Californie, scria așa într-o carte la fel de celebră:
”… our mind is strongly biased toward causal explanations and does not deal well with ”mere statistics”. When our attention is called to an event, associative memory will look for its cause that is already stored in memory.”