Ieri a fost ziua mondială a fericirii. N-am ştiut. Mă interesează mai puţin spre deloc fericirea. Dar, întâmplător, am deschis o carte (digitală) pe topica. Sunt curios ce-o să-mi povestească autorul despre ingredientul unei vieţi împlinite, nu fericite. Titlul cărţii e „Curious?”.
Todd Kashdan, autorul, mi-a reamintit despre concepţia greşită vizavi de o viaţă fericită. Acea concepţie, care perpetuată ca o modă în self-improvement de diverşi guru şi lectori (superficiali), reuşeşte să prostească sau să amăgească mulţi cetăţeni cumsecade (şi un pic naivi). Fiindcă ţin la tine, îţi scriu acest text ca să te fereşti de fericirea frivolă şi atractiv ambalată.
Într-un sondaj pe mai mult de zece mii de oameni din 48 de ţări, fericirea era mai importantă decât iubirea, compasiunea, succesul, maturitatea, înţelepciunea, inteligenţa, bunăstarea şi sensul vieţii. Toţi aceşti oameni (şi mulţi alţii) au cumpărat sau au invăţat o idee complet greşită despre fericire. Cei mai mulţi exagerează acest concept. Ba chiar fac o reificare. Ei cred că e un ceva material/imaterial ce merită obţinut.
Să obţii anumite lucruri, cum ar fi o maşină sau o femeie trăsnet (sau un bărbat tunet), îţi poate face bine, mai ales, dacă nu ai şi vezi la alţii (ce se fălesc). Să râzi ca un prost îţi face, desigur, bine (se fac ateliere pe aşa ceva). Să te bucuri de o realizare, de asemenea, îţi face bine. Să fii o persoană optimistă, la fel, îţi face bine. Să fii frumoasă, inteligentă şi să fii în fel şi chip luminoasă, pozitivă şi minunată, în general, îţi face bine. Dar nu asta e fericire! Toate astea sunt DE BINE. Un bine subiectiv, fiindcă tu, o frumoasă, poţi aspira la o carieră de succes. Dar tu, cu succesul asigurat datorită unor imprejurări favorabile (în principal, deşi, te amăgeşti că ai contribuţie majoră), tânjeşti după sexapil. Nu vreau să fiu politic incorect. Tu, un macio, dotat cu Mercedes C Klasse aspiri totuşi la mai multă faimă, cum ar fi să faci o excursie pe Lună într-o navetă spaţială de la NASA, propria ta agenţie spaţială. Tu, un tip modest, te-ai mulţumi şi cu succesul unei cariere academice (în România de peste o sută de ani) sau cu siguranţa unei vieţi tihnite la un serviciu stabil.
Să ai un sens nobil, cu impact social, îţi face bine. Să salvezi animale (in fiecare oră mai dispare o specie), să ajuţi copii abandonaţi, să faci lobby pentru un stil de viaţă sănătos, să îngrijeşti bâtrânei şi băbuţe, să vindeci boli, să salvezi vieţi, în general reprezintă proiecte ce îţi pot oferi sens şi valoare. Te ajută să devii o persoană mai bună şi chiar mai fericită. Sau nu? Dacă te înşeli?
Să vrei şi să cauţi fericire, crezi că e un lucru bun? Merită eforturile tale acest scop? E fericirea un scop ultim al vieţii tale?
„Scopul adevărat sau profund al vieţii e căutarea fericirii” declara pe undeva Dalai Lama. Mulţi s-au pripit să inţeleagă ad litteram această simplă propoziţie. Aspirând la fericire, devenim oare mai fericiţi? Tuturor ni se vinde ideea cum că fericirea merită obţinută. Sau că scopul fericirii e cel mai important scop al vieţii tale şi merită să depui orice eforturi. Dar de ce alte scopuri n-ar fi mai importante?
Importanţa fericirii vine din înţelegerea greşită a fericirii ca scop în sine. „Dacă fac cutare lucru, ar trebui să fiu fericit” îşi zice acel cetăţean preocupat de auto-îmbunătăţire sau de a-şi face viaţa mai grozavă. El îşi zice în continuare. „Fac cutare lucru şi cred că sunt fericit”. Dar nu este. Probabil recunoşti genul de wishful thinking. Unora le ia zece sau douăzeci de ani că să se trezească şi să accepte iluzia în care au trăit.
“How strange when an illusion dies. It’s as though you’ve lost a child.” Judy Garland
Scopul devine şi mai important odată cu focalizarea atenţiei asupra lui sau, mai exact, asupra acelor scopuri şi dorinţe asociate înţelese ca fericire (iluzia focalizarii). Fericirea devine o măsură prin care evaluezi propria viaţă (şi a altora). Vei face lucruri ca să obţii fericire. Odată acel lucru implinit, eşti fericit(ă), apoi ce urmează? Da, un altul. Ad infinitum, mă rog, până când vei da ortu popii (mai ales, că pochii d-abia aşteaptă). Fericirea căpătă, astfel, natura unei iluzii, unei oaze în deşert pentru călătorul însetat. Spre deosebire de acest călător prin deşert, tu duci cu tine, dar habar nu ai, o sticlă cu apă. Sigur, nu e un vinişor sau o bere de calitate. Dar îţi potoleşte setea.
Ce vreau să-ţi comunic e că fericirea nu e de căutat, ci de uitat. Fericirea nu e ceva de obţinut. Căutarea fericirii, indiferent cum, e o iluzie pentru călătorii setoşi care nu mai gândesc limpede. În loc de a-ţi investi energia şi resursele căutând fericire, într-un fel sau altul (de la obiecte materiale până la sensuri nobile), mai intelept ar fi să-ţi creezi o viaţă mai bogată în sensuri, ghidată de valori nobile (nu hedonice şi de putere) şi interese profunde. Tu stai pe o comoară, dar nu ştii.
Într-o astfel de viaţă, fericirea devine o reflexie sau o umbră. Când mergi pe un drum în plină zi, te preocupă propria umbra? Îţi doreşti, cumva, să obţii umbra care te însoţeşte? Să o atingi? Să o simţi? Vrei să fii însăşi propria umbră? Nu, decât dacă eşti într-o ureche.
O viaţă implinită nu are de-a face (paradoxal la prima vedere) cu împlinirea dorinţelor şi scopurilor, cu satisfacţia şi calităţile sau abilităţile personale, cu imprejurări favorabile. Desigur, ele probabil nu vor lipsi. Dar la fel, aproape sigur, nu vor lipsi nemulţumirile, decepţiile, defectele sau lipsa unor abilităţi, circumstanţe nefavorabile, suferinţele sau necazurile. Toate acestea sunt viaţa ta. De ce să nu le trăieşti plenar în loc de a alerga numai după cele pozitive?
Oamenii inteligenţi au proiecte ghidate de valori nobile şi interese profunde. În timpul acestor proiecte ei pot trăi o paletă largă de emoţii şi sentimente, de evenimente şi întâmplări. Unele cumplite, altele miraculoase în timp ce multe altele banale. Dar ele, în sine, prin prisma ideii de mai sus, contează mai puţin. Mă poţi crede pe cuvânt. Dacă nu, te trimit la Dalai Lama. Te asigur că-ţi va spune acelaşi lucru. Dar nu vei avea nevoie, dacă ai înţeles.