Puterea înseamnă abilitatea unui individ de a influența pe alții și controla deciziile lor. Dar, cu referire la sine, de pe nivelul Sistemului 2, înseamnă să influențezi, ba chiar să controlezi, propriile decizii și acțiuni. Spre exemplu, să reziști la pofta de prăjiturele sau impulsului de a-i arde măgarului două peste bot. Sau să poți transfera o intenție într-un act, cum ar fi, să faci exerciții fizice în fiecare dimineață. Vezi bine că folosindu-ți puterea, îți extinzi libertatea; dispui de opțiuni. Mi se pare o mare tentație pentru psihoterapeuți. (Nu, nu exercițiile!). Nu mai comentez despre demnitari, directori, profesori și alți șefi sau orice alte roluri sociale de autoritate.
Una dintre sursele puterii e cunoașterea și expertiza. O alta derivă din poziția de autoritate relativă la structura ierarhică și implică exercitarea puterii, adică dreptul formal de a da ordine și comenzi sau lua decizii. Asta-i puterea legitimă. Îți imaginezi ce decizii dezastruoase poate lua o persoană cu autoritate, deci cu putere legitimă, însă fără o minimală cunoaștere sau expertiză?
În relație cu insul cu autoritate, sentimentul de putere vine din conștientizarea că poți alege atunci când primești ordine, comenzi sau cereri. Fie să refuzi și, eventual, să încerci o negociere, fie să (te) execuți. Dacă nu conștientizezi acest liber arbitru, înseamnă că te supui orbește. Te conformezi automat asemenea unui robot programat să urmeze ordine indiferent de consecințele lor. Se mai cheamă obediență. Dar să nu înțelegem greșit. Ea nu e nici rea, nici bună per se. Doar dacă o privim din perspectivă deontologică devine rea/bună. Obediența la autoritate e un fenomen social pe care îl poți descoperi în amănunt dacă urmezi un curs (bun) de psihologie socială.
Dreptul fundamental la libertate înseamnă să poți alege… dacă ai de unde. Mă străduiesc să o stimulez la oamenii cu care lucrez prin extinderea opțiunilor de a duce o viață mai bună. Am credința că cine își internalizează acest drept nu mai poate fi obedient indiferent cu cine are de-a face. Orice conformare a sa la o cerere sau comandă devine un act conștient de voință liberă în baza rațiunii că pentru binele relației poate răspunde favorabil unei cereri/comenzi. Refuzul ori supunerea pot deveni opțiuni la liberă alegere, de unde și puterea unei persoane.
În schimb, o persoană care se supune automat în mai multe rânduri ajunge să creadă despre ea că nu are putere să schimbe sau să refuze. Simte că e neputincioasă, că nu are libertate. Frica ei e mai mare decât nevoia de putere și, implicit, libertate.
Fără obediența oarbă a unor oameni, nu poate exista autoritarismul – acea ideologie a cărei premisă centrală e că orice autoritate exercită putere absolută de sus în jos în piramida ierarhică. Extrapolând la nivelul unui stat, ghici cine formează baza unei piramide? Așa cum există persoane cu autoritate într-o organizație, la nivel societal, avem instituții de stat cu rol de autoritate publică. De exemplu, Jandarmeria, care își poate exercita, la nevoie, puterea asupra unor cetățeni. La nevoie sau în anumite condiții, dar ce ne facem când ”nevoia” e inventată ca să justifice o intervenție brutală? (Îți amintești protestul din ziua de vineri, 10 august, anul trecut?).
Fără o structură dată (sau agreată?), relațiile sunt spontan reglate pe poziții de dominanță și supunere de participanții la ele în funcție de dominanța personalității și dinamica nevoilor și intereselor. Această reglare spontană apare din interacțiuni cel mai adesea manipulative. Cu cât o persoană are o încărcătură mai mare pe fața întunecată a personalității, cu atât mai frecvent va tinde să manipuleze. Dacă aplicăm ideea asta în plan psihologic, la ce ne putem aștepta din partea unui ins fără structură psihologică? Îmi vin în minte acei copii și adolescenți care sunt crescuți, chipurile, liber, adică fără disciplină (disciplina neînsemnând tiranie). Dar ce o fi în capul unui adult fără structură?
Critica distructivă/ostilă e o formă de manipulare (para)verbală, deoarece prin ea urmărim ca un altul să facă ce vrem noi. În termeni behavioriști, conduita criticistă are funcție de control. E un abuz de putere? Spre exemplu, un părinte își chestionează fiica pe un ton emoțional culpabilizator: ”Ce e cu șoseta asta aici?”. În timp ce arată spre o șosetă rătăcită lângă canapeaua din sufragerie. Părintele se exprimă în baza unei reguli prezumtive și semi-conștiente că ”șosetele trebuie să locuiască în coșul lor”. Părintele abuzează de puterea sa psihologică. Întocmai va face și fiica sa. Te manipulează, cu dragoste, așa-i?
Dar și contextul social poate favoriza sau nu conduita manipulativă. Unde cultura organizației întreține prin chiar modul de lucru al unor lideri, cei mai mulți subalterni tind să interacționeze manipulativ. Pe aceiași linie întâlnim comportamentul hărțuirii care e asociat cu lipsa performanței la locul de muncă și rezultate slabe pe întreaga echipă/departament//organizație. E un evident abuz de putere.
Să facem un rezumat:
- puterea nu e totuna cu autoritatea.
- Puterea vine dintr-o combinație de abilitate, cunoașterea unui domeniu, expertiză și calitate personală, dar poate fi derivată și din poziția de autoritate relativă la ierarhie.
- Putere înseamnă influență, iar într-o tușă groasă, control asupra altora, dar și asupra ta.
- În relație cu persoana (sau instituția) cu autoritate, supunerea poate fi oarbă sau un act conștient de voință liberă.
- Putem alege dacă sau nu merită să ne conformăm.
- Acesta e un drept fundamental pe care insistă cu precădere libertarianismul. Cine e conștient de acest drept este, de fapt, un om puternic. Îți imaginezi ce forță de reacție solidară are un grup/comunitate cu astfel de oameni?