Mă întrebam cât de legitim mai poate fi considerat acest guvern. Dacă legitimul constă în numărul de voturi, iar social-democrații au obținut majoritatea, atunci guvernul e legitim. Dar, ce ne facem, dacă legitimul mai înseamnă și transparență și onestitate? A acționat dânsul Guvern cu transparență? Nu, ci pe furiș precum un hoț ferit de întunericul nopții. Și, întrucât transparența stă în corespondență cu cinstea, înseamnă că legitimitatea s-a dus pe apa sâmbetei sau, cel puțin, a rămas șchioapă.
După mintea mea (puțină și diletantă aici), legitimitatea unui guvern stă pe umerii a doi giganți. Primul constă în voturile majorității (în acest caz, majoritatea înseamnă vreo 3 milioane din 18 mil. de cetățeni), iar celălalt gigant constă în pri
ncipiile democratice. Într-o democrație, conducerea aparține poporului prin reprezentanții săi trimiși în sufrageria țării (da, în parlament).
Conducerea prin ordonanțe tinde mai mult spre autocrație. Iar dacă mai sunt și furișate peste noapte cu dedicație, se pare, în contextul unor fapte de injustețe și necinste, atunci guvernul n-ar trebui chemat în sufrageria țării ca să ne lămurească?
Însă, cine a numit guvernul? Majoritatea parlamentară care, în acest caz, e compusă doar din social-democrați și cu o implicare totală (sau totalitară?) a unui anume domn, liderul dânșilor și, evident, un șef de cameră. Nu e camera din locuința ta, un oarecare cetățean, ci ditamai camera (dar și camera de la etaj) cu reprezentanții poporului. Cine i-a numit pe acești domni în forumul de frunte al țării, în parlament? Poporul, da. Atunci, printr-o logică complicată, putem deduce că tot poporul îi poate coborî de unde i-a cocoțat.
Iată ce n-au înțeles acești domni din fruntea țării timp de aproape trei decenii. Se pare că nici noi, simpli cetățeni, n-am prea înțeles complicata logică cu cocoțatul și scoborâtul domnilor. N-am înțeles, până mai ieri, că puterea domnilor cocoțați e împrumutată lor de fiecare cetățean în parte.