Te-ai întrebat vreodată ce ne face să ne lamentăm? Uneori, se întâmplă să continuăm fără măsură, de parcă ne produce o plăcere asemenea unui act erotic. Ce e în spatele unui discurs văicăritor? Ce intenții putem bănui că produce și susține un comportament de acest fel? Ai vreun răspuns? No problem. Să-ți povestesc ce mi-a trecut prin mintea asta puțină.
Mă gândesc la nemulțumire și la faptul că persoana văicăritoare nu face nimic în privința nemulțumirii. Manifestă o atitudine pasivă și nu trece la acțiunea care ar putea duce la schimbarea situației. Iar asta se datorează fie unei neputințe, adică nu are încredere că poate schimba, fie nu poate schimba fiindcă schimbarea nu-i stă în controlul personal, adică situația e dincolo de puterile ei (de ex, să simplifici birocrația din administrația financiară). Sau, nu vede o soluție neavând nici măcar o problemă clar formulată. Dar nici nu acceptă situația ei așa cum este nefăcând diferența cheie a lui Epictet. Ce crezi că face ea odată cu adoptarea unei atitudini active?
Ce intenție ascunde văicăreala în cazul tău (da, dacă e cazul)? Probabil ascunde intenția de a-ți păstra status-quo-ul comod prin definiție. Dar dacă am crede asta, ar însemna că luăm comportamentul văicăritor drept dovadă pentru această intenție și am comite o eroare logică. Comportamentul nu dovedește per se intenția. Discursul de lamentare nu dovedește per se că nu faci nimic în privința situației și că te „alegi” cu beneficiul comodității.
Poate mai sunt și alte intenții (sau motivații). ”Comportamentul uman are multiple cauze” ne învață un principiu de psihologie. O altă cauză poate fi, scriam mai sus, sentimentul neputinței. O persoană cu tendință spre devalorizare poate avea credința (în subteranul minții) că nu poate face nimic ca să schimbe situația de viață sau/și propria personalitate. Spre exemplu, ea se poate lamenta că nu poate introduce exerciții fizice în programul ei săptămânal supra-aglomerat. Sau că nu poate pleca de la actualul și insuportabilul loc de muncă. Sau că nu-l poate părăsi pe actualul soț, un porc nesimțit și bețivan. Sigur, nu e musai să fie o persoană cu tendință la devalorizare. La fel de bine poate fi o persoană care evită asumarea responsabilității pentru o experiență dificilă: schimbarea situației actuale.
Mai putem avea o persoană care evită experiența unei schimbări prin chiar comportamentul văicăritor. Iar dacă evită, obține probabil recompensa plăcerii ventilării (egal văicăreală). Își conservă starea actuala și trăiește plăcerea ventilării de orice urmă de nemulțumire. Și revine în situația ”x” unde se încarcă cu frustrare și nemulțumire, după care se ventilează povestind prietenei empatice. Știm amândoi deja că eliberarea emoțională e un întăritor pentru comportamentul ventilării (adică al văicărelii). Acesta e un fenomen susceptibil de a se petrece prin cabinetele psihologilor. Problema rămâne: nu produce nici schimbare, nici acceptare.
Putem bănui că înlăuntrul dânsei stau două intenții opuse. Una caută să-și conserve plăcerea comodității, iar cealaltă vrea schimbarea din moment ce pare nemulțumită de situație. Deși, desigur, poate fi nemulțumită fără să vrea vreo schimbare. Dar o nevoie emoțională tot putem bănui la dânsa. Caută (neștiind altfel cum) atenție? Probabil.
Ca să complicăm problema, se mai poate întâmpla ca nemulțumirea să fie produsă de așteptări nerealiste și imperative vizavi de lume, de o persoană anume sau de propriul sine. Te poți aștepta ca soția să fie organizată, așa cum te manifești tu, de unde te trezești cu nemulțumire și cum să te ventilezi? Depinde de variabile personale, dar poți fie să te văicărești, fie să o critici și să-i ții lecții moralizatoare despre binele ordinii și răul haosului. Și ca pont pentru tine, ar fi mult mai ușor pentru o posibilă schimbare, dacă vei începe cu toleranța și acceptarea urmate de aprecierea unor mici comportamente de organizare ale soției. Dar mă opresc că alunec în altă poveste. Și da, da, oamenii nici nu sunt porumbeii lui Skinner sau cățeii lui Pavlov (ce alte prejudecăți mai avem?).
Revenind, situația cuiva poate părea hazlie dacă dumnealui (dumneaei) întreține așteptări nerealiste și simte nemulțumire neavând, bineînțeles, ce face cu ele. Are dorințe infantile și merită constientizate ca să poate renunța la ele și trăi o viață mai bună. De ex, nu te poți reloca de azi pe mâine într-o altă țară, dar tu să te aștepți copilărește ca birocrația supradimensionată din această țară să funcționeze lejer. Nu prea ai ce face, de unde probabil și sentimentul neputinței. Și, drept urmare, te ventilezi prin lamentare. Spre exemplu, nu poți adăuga creier unor lobotomizați de prin instituțiile acestui stat. Sănătos e să acceptăm situația exact așa cum este fără să însemne resemnare, meteahna cetățeanului anesteziat social. Urmează să lucrăm la o soluție, dar mai înainte să ne definim limpede problema de viață. Așa putem ieși din văicăreală (cârcoteala intră tot aici).
Era să uit. La categoria ”lamentări” intră, alături de cârcoteală (cu acreală), și criticismul cu lecțiile lupului moralist cu debut de linie ”ar trebui să”. Citesc și aud adesea despre cum ”ar trebui” să se comporte persoana care poate fi și persoana statului sau, da, propriul copil sau adolescent obraznic. Și cel mai păgubos mi se pare când formula lui ”trebuie” face referire la trecut, la evenimentele deja întâmplate. De exemplu, ”Ar fi trebuit să se facă baraje și diguri”, auzim pe la unii. Păi nu e evident? Cu ce vii nou sau constructiv dacă te exprimi contrafactual? Cu nimic, evident, pentru că faptul e consumat. Importantă e problema sau consecința și cum poate fi rezolvată având în perspectivă prezentul și viitorul.
În concluzie (fără să ne facem vreo iluzie), comportamentul (verbal) al văicărelii menține status-quo-ul. Prin chiar recompensa emoțională a confortului dat de familiaritatea situației, putem continua cu aceeași situație de viață întărindu-ne convingerea că nimic nu putem face. Și nimic (aparent) nu se schimbă. Doar timpul trece… Și nu-mi vine să-mi cred ochilor în ce țară trăim. Vai! Iară am început că o fi poate la nivel de nație. Hai că mă opresc din perorație.