Fermecat de o zână am ajuns ieri la Grădina Zoologică. Transportul a fost asigurat de un norişor magic nepoluant. E un fel de a-ţi preciza că am călătorit nu cu garsoniera 4×4, ci cu bicicleta. În lumea mea ideală, oamenii nu călătoresc cu maşini poluante. Sunt prietenoşi cu mediul şi preferă pe distanţe relativ scurte excursiile cu piciorul, bicicleta sau trotineta. (da, da, chiar şi când merg la supermarket). Cei foarte abili şi purificaţi folosesc levitaţia.
Plătind o sumă derizorie, am ajuns între animale. Într-un fel ciudat, ca să vezi femei goale, plăteşti sume serioase. Din primul moment m-au lovit în timpane undele muzicale emise de megafoane răspândite prin toată grădina. Păreau a fi două piese muzicale. Era un amestec de ciripit şi melodie psihedelic-angelică (genul relaxing nature sounds), prima piesă, iar a doua, ceva clasic. Ce menire să fi avut muzica în parcul Zoo? Rol de sedativ pentru animale? Sau pentru vizitatori? Nu ştiu, dar la mine n-avea efect sedativ. Dincontra, mă irita cumplit, încât şi acum mă urmăreşte dintr-un colţunaş al minţii. Cu un efort budist de atenţie, am luat distanţă de propria iritare. Efortul se dovedi în van.
Animalele erau închise, evident, ceea ce îmi dădea un sentiment de siguranţă. Pe de-o parte, pe de alta, mi-a atins coarda sensibilă a libertăţii. E drept că erau închise în nişte cuşti sau ţarcuri amenajate cu elemente din mediul lor natural. Pereţii din lemn erau dotaţi cu geamuri prin care se putea privi la ele. Aveau parte de ceva intimitate. Eu, un alt animal, aş fi deranjat ca alţii să se holbeze la mine când îmi fac nevoile sau igiena. Aş fi ruşinat (nici nu prea mai e la modă), dar şi stresat. Sigur, ele nu manifestă emoţia ruşinii (nici unii semeni). În schimb au parte de stresul oferit de vizitele zilnice ale unor intruşi.
Nu mă împac cu „îngrădirea” lor. Aici îmi sare ţandăra. Ele au fost scoase din mediul natural. Aproape că nu se mai comportă natural. Nu vânează, nu cotrobăie, nu explorează, nu se mai încaieră, nu mai coţăie, nu fug, nu se tupilesc, nu mai îngrijesc pui şi multe altele. Poate fac toate astea, însă extrem de limitat. Multe comportamente le sunt restricţionate şi chiar inhibate.
De ce să fie închise pentru distracţia ta (sau a mea)? Ţie ţi-ar plăcea să stai încuiată într-o vitrină toată ziulica iar alţii să se holbeze la tine?
O mare putere vine cu o mare responsabilitate. E limpede că oamenii au putere asupra altor animale. (să-ţi reamintesc cum de curând, o dobitoacă a împuşcat o alta, un ditamai leul, făcându-şi din asta o fală?!) Şi ce fac cu ea? Construiesc vitrine, ţarcuri şi cuşti în care închid animale spre amuzamentul altor animale? Mi se pare puţin lucru din partea unor specimene de-o inteligenţă superioară. E totuşi un pas înainte. Nu cu mult timp în urmă închideau altele din aceiaşi specie în vitrine şi cuşti sau lanţuri. Mai inteligent mi se pare când foloseşti prilejul parcului Zoo ca să oferi educaţie live unor plozi (şi adulţi!) veniţi în vizită, care, în loc să zbiere şi să bată în geamuri, ar putea învăţa despre alte specii de animale care nu dispun de puterea de a se proteja de ameninţarea lui homo sapiens, o specie vorace. Mult mai inteligent este când laşi alte animale în mediile lor naturale. Parcul Zoo poate fi chiar habitatul lor, după cum şi este prin alte părţi ale lumii (sau Delta Dunării la noi). Cine vrea să vadă pe viu girafe şi hipopotami sau alte vieţuitoare să facă ecoturism. Să plătească serios, bineînţeles, asumându-şi riscurile.
Revenind, mi-au plăcut morsetele Goeffrey şi tamarinii. Sunt maimuţe mici cât să le vâri în buzunar. Flendureau de colo-colo prin micuţele lor habitate (din cuşcă). Nu ştiu dacă Julio va reuşi să o seducă pe Isabela. Are şanse bune, zic eu, având în vedere că doar ele locuiau în cuşca cu tamarini… Preferatele mele au fost felinele. Mark şi Ella, leul şi leoaica, nu vor reuşi în veci să-şi repare maşina, o rablă de Aro parcată în mijlocul ţarcului. Dacă era un Range Rover aş fi înţeles că e publicitate ascunsă. Nu ştiam că Aro e un element din savana africană. Pe Mark nu l-am observat. Era doar Ella întinsă la bronzat care în plictiseală îşi făcea igiena pisicească. Un tigru bengalez tupilat după un buştean s-a ridicat în cot şi mi-a aruncat o privire rece de mă luase o răcoare stranie.
Multe alte mamifere dormitau tolănite la umbră prin locuri puţin accesibile privirilor curioase. O pisică sălbatică, niţel mai mare comparativ cu cele două domestice ce le am în grijă, dormea şi visa poate la o vânătoare de şoareci. Un urs brun mi-a arătat fundul şi a dispărut timid printre tufişuri. Lemurienii s-au apropiat curajos şi ne-au salutat din cozile lor lungi şi săltate la cer. Ratonii mişunau după te miri ce. Iar o suricată, în timp ce o alta contempla nemurirea sufletului, săpa cu nelinişte pe sub un gard cu speranţa că poate trece dincolo. Cercopitecul etiopian privea cu insistenţă când în jur, când la noi. Probabil era obişnuit să găsească pe jos alunele aruncate de vizitatori. (Deşi „gardul” ne interzice să aruncăm hrană la animale. O interdicţie înmuiată de „vă rugăm” n-ar strica. Ar ocoli reactanţa psihologică firească la ameninţarea libertăţii sau autonomiei. Astfel, după cum ne arată studiile de psihologie socială, devine mai probabil ca vizitatorii să se conformeze cerinţei. )
I-am căutat pe cimpanzei. Nu am dat de ei. Grădina Zoo nu are cimpanzei. Cică a avut un mascul bătrân, ultimul mohican, care a mierlit-o de curând. Nu m-am simţit frustrat. Am avut ocazia să văd manifestări similare din partea unor alte primate. Doar că de partea cealaltă a gardului.