Țin un serial de aforisme (unu pe săptămână) pe feisbuc, iar duminica dimineața l-am postat pe acesta:
„Iubirea de altul începe acolo unde se oprește iubirea de sine”.
Eul vs Altul se află în focusul iubirii în mod alternativ. Ești ”tu” în atenția mea, apoi ”eu” în atenția mea și tot așa. Probabil ai observat și la tine acest tipar de alternanță. Iubirea pare un fel de joc de lumini: când se aprinde reflectorul pe celălalt, lumina asupra sinelui-actor dispare (și invers). Mi se pare o dinamică destul de comună. Oamenii par să navigheze între momente de prețuire de sine și momente de dăruire emoțională, ca într-un joc scenic unde actorii își cedează pe rând centrul reflectorului și atenția publicului.
Dar cum ar fi dacă nu ar trebui să alegem între eu și altul? Dacă iubirea nu ar fi o monedă cu o singură față vizibilă la un moment dat, ci un Soare care dăruiește lumină și căldură simultan înspre mai multe ființe? Soarele nu-și face griji vizavi de unde ajunge lumina lui. Nu o direcționează, ci o lasă pe toată acea suprafață a pământului expusă în funcție de rotație. În loc să vedem iubirea ca pe o resursă distribuită strategic, ar putea fi ca un câmp de energie care se poate extinde fără a epuiza rezervele. Ceva similar cu lumina și căldura soarelui.
Dacă ne luăm după Heidegger, am putea spune că e o problemă de „dasein”—adică de modul în care ne trăim ființa în lume. O iubire care oscilează între sine și celălalt e o iubire direcționată, adesea condiționată și focalizată, cu start și stop. Seamănă cu reflectorul de la teatru. Dar o iubire care nu mai pendulează, ci doar este, devine o prezență constantă (ființează), o stare de fond pe care toate relațiile se desfășoară natural.
Această idee nu este străină nici altor perspective filosofice. În budism, iubirea (în special mettā, iubirea plină de bunăvoință) nu este privită ca un act condiționat, ci ca o stare de deschidere permanentă față de toate ființele, fără a fi limitată de atașamente individuale. La fel, stoicii priveau iubirea ca pe o expresie a armoniei universale (sympatheia), în care grija față de ceilalți nu intră în conflict cu echilibrul interior. Ambele tradiții sugerează că iubirea nu trebuie să fie un joc cu sumă zero, ci poate coexista armonios cu iubirea de sine.
Însă, te poți întreba cu uimire alături de mine: Este posibilă această Iubire? Sau, e doar un ideal, un vis de neatins?
Majoritatea oamenilor nu radiază iubire universală, ci pendulează zilnic între grijile (nevoile) personale și nevoile celorlalți. Iar acei oameni decenți caută un compromis rezonabil între iubirea de sine și iubirea de altul, între ego-centrism și altero-centrism. Deși, studiile de psihologie evoluționistă arată că fiecare dintre noi are o balanță înclinată ceva mai spre ego-ism, neavând chiar un egal în distribuirea iubirii. Evident, cu excepția iubirii față de puiul de om.
Aforismul surprinde, așadar, o realitate cotidiană. Dar, pentru cine vrea să iasă din acea dinamică secvențială, există mereu varianta (dificilă) de a transforma iubirea într-o stare de fond, una care nu mai trebuie împărțită, ci doar trăită aproape fără întreruperi și lăsată să se manifeste pentru toți acei oameni aflați pe direcția sau în preajma ei.
Observi, desigur, că înclin să cred în posibilitatea ei reală. În această privință, orice convingere religioasă sau spirituală ne desparte, cred ne poate aduce împreună această idee. Iubirea nu începe și nu se oprește la nimeni. Ea curge sau radiază (relativ echilibrat) atât spre sine, cât și spre alții. Iubirea doar este sau curge ca un izvor de apă la munte. Cine dă peste el va putea să bea cât poftește. Apoi, va pleca fără a încerca să ia izvorul doar pentru el dând dovadă de egoism. Iar dacă am avea mai multe astfel de izvoare, cine știe, poate lumea ar fi un pic mai bună.