Trebuie să fi ajuns la urechile tale unele teorii celebre în folclorul psihologic (nu psihologie profesională-aşa cum e practicată şi înţeleasă în secolul XXI). Cele la care mă gândesc, în acest moment, aparţin marelui psihiatru Carl G. Jung (nu era psiholog, după cum cred unii). Dânsul a creat psihologia analitică, întâlnită astăzi doar în cluburi selecte, deoarece mulţi oameni interesaţi au auzit de „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie” (O. Sacks). Această psihologie are la bază următoarele teorii (exprimate sintetic):
- Există un inconştient colectiv (nu doar cel personal şi familial), nivelul cel mai profund al psihismului;
- În acest inconştient se află arhetipuri (de ex: Umbra, Anima şi Animus, Persona) – factori determinanţi înnăscuţi ai vieţii mentale. Jung se referea la ei ca la zeii inconştientului.
- Psihismul funcţionează în baza principiului polarităţilor şi tendinţei la echilibru (vezi Tao);
- Eul propriu e cel mai important arhetip. Rolul său e acela de armonizare a tuturor aspectelor inconştientului şi deţine un impuls către autoactualizare, adică armonia şi dezvoltarea capacităţilor noastre.
- Există tipuri psihologice (extroversie şi introversie) cu funcţii şi atitudini specifice. În baza acestei teorii a fost dezvoltat chestionarul Myers-Briggs pentru determinarea tipului psihologic.
Să-ţi povestesc, pe scurt, cum funcţionează practic teoria polarităţilor, ea fiind sursa multor bazaconii propagate prin literatura psihologică (şi spirituală) de doi bani şi care împuiază creierii multor oameni cumsecade. Conform acestei teorii, conţinuturile psihice pe care le reprimi sau negi la tine, le vei respinge sau admira la alte persoane. De exemplu, vei respinge maliţiozitatea unei persoane, deoarece deţii această trasatură în inconstient. Mai precis, se afla pe Umbră. Cu alte cuvinte, dacă mă judeci ca fiind sarcastic (ţi se pare) şi simţi repulsie, apoi priveşte onest în interiorul tău, căci sarcasmul se află pe partea ta de Umbră. Odată ce vei reuşi să-l integrezi eului tău constient, repulsia faţă de mine, mai precis faţă de sarcasmul meu, va dispărea fiind înlocuită cu o acceptare senilă (ptiu!), senină. Pe partea pozitivă, vei admira bunătatea cuiva, pentru că dispui de ea în inconştient, în calitate de resursă. Iar dacă o integrezi fiinţei tale, vei deveni o persoană care emană bunătate prin toti porii ei, probabil prin glandele sudoripare (?!). (pax vobiscum)
Pe principiul rezonanţei şi echilibrului universal (demonstrat de termodinamică :)))) vei atrage întâmplări (nu e nimic întâmplător) care te vor pune face to face cu ceea ce deţii pe Umbră. Această „întâmplare” (îmi amintesc de câteva persoane care nu cred în întâmplări :)) reprezintă o lecţie de viaţă. Şefa ta psihopată (sau subordonata ta) există în viaţa ta, iar tu suferi amarnic, deoarece trebuie să-ţi accepţi unele trăsături (ex: indiferenţa sau lipsa de empatie) aflate pe Umbră, dar proiectate asupra ei. De ce trebuie? Deoarece, misiunea ta, a sufletului, este evoluţia spirituală – de a-ţi ierta,accepta şi integra ceea ce respingi sau admiri la celelalte suflete sau oameni… sau oameni cu suflete ori invers. (hai ca le incurc!)
Întorcându-ne la marele Jung, te poţi întreba, deoarece gândeşti (sau invers?), în baza căror dovezi şi-a elaborat acele teorii? Pe baza a ce fel de date şi-a elaborat aceste idei? Concepte precum inconştient colectiv sau arhetip au un suport empiric?
Unii „gânditori”, care au aflat de gene, consideră că informaţia genetică e suportul obiectiv. (nu că ar pricepe vreo boabă de genetică). Moştenind genele de la antecesori, vom moşteni şi traumele lor laolaltă cu trăsături şi resurse. Alţii, mai ignoranţi,apelează la eterul divin sau oceanul spiritual (Henri Bergson ar fi fericit) drept suport obiectiv pentru conceptul de inconştient familial şi inconştient colectiv. (şi marmota… )
Poţi face exerciţiul critic de a-i întreba pe aceiaşi gânditori ceva de felul următor: „Unde se află inconstientul colectiv?”. E pretutindeni, parcă aud. Sau, în informaţia genetică. Desigur, când nu e de găsit în câmpul cuantic sau în stele şi constelaţii. Poţi încerca să clarifici aceste idei suspecte. Pot paria că discuţia se va opri la dovezi. Când vei solicita dovezi oferite de studii serioase, vei afla că „totul e relativ” şi depinde de observator. Vei mai afla şi că ştiinţa e o perspectivă limitată. Iar dovezile există în realitate, dar n-au fost deocamdată descoperite , pentru că ştiinţa n-a descoperit totul. (hidden variable theories)
După cei vei afla de dovezi (cu puţină concentrare poate reuşeşti să te conectezi la spiritul Jung(ian)), urmează o examinare a lor. Sunt ele de încredere? Teoriile dumnealui, indiferent de eleganţa expunerii lor, sunt elaborate în baza observaţiilor clinice, studiilor de caz şi relatărilor pacienţilor săi. Din perspectiva metodologiei ştiinţifice sunt anecdotice. Orice student care a avut parte de un training în ştiinţe (autentic), măcar la nivel de abecedar, ţi-ar răspunde că asemenea „dovezi” pot constitui cel mult date empirice pentru formularea de ipoteze de cercetare. Nici pe departe drept teorii care ar descrie fenomene reale (out-there).
Idei, ca cele de mai sus, stau la baza unor abordări psihologice şi metode terapeutice de o mare popularitate pe la noi. (vezi psihogenealogia şi metoda constelaţiilor familiale). Deşi sunt apetisante, nu descriu neapărat fenomene reale. Derivă din iluzia cum că poţi controla realitatea, inferând relaţii cauzale acolo unde nu sunt decât coincidenţe (sau corelaţii iluzorii).
Credinţa că realitatea e ordonată, cumva („God does not play dice”), ne creează un sentiment de siguranţă. Orice explicaţie, chiar dacă e falsă, e mai bună decât lipsa ei. Dintr-o perspectivă psihologică mi se pare tolerabil. Dar toleranţa mea se opreşte la adevăr. Ceea ce e acceptabil psihologic nu devine şi adevărat la modul obiectiv. Sau da? E adevărat că, în capul unora sensurile se amestecă cu empiricul, iar realitatea percepută devine o colosală iluzie (ceea ce şi este) confundată adesea cu realitatea obiectivă.