Peste 20 de cabinete sunt deschise militarilor care se întorc din misiuni şi familiilor acestora. Toţi aceştia sunt, dzeule care nu exişti, traumatizaţi. Oare chiar toţi sunt traumatizaţi? Motivul pentru care dumnealor, militarii, sunt traumatizaţi este ameninţarea cu care s-au confruntat în timpul misiunilor NATO. Să fi fost, oare, suficientă această ameninţare? Militarii nu au şi ei unele abilităţi de coping? Membrii familiei suferă, la rândul lor, traume, întrucât au trăit cu frica pierderii, sub ameninţarea dispariţiei sau rănirii celui drag (celei dragi). Nu cred ca oamenii sufera de o asemenea fragilitate emotionala. Cativa, sigur, in termenii curbei gaussiene. Militarii evită să vorbească despre experienţele lor, deoarece, continuă speculaţia, simt o teamă de a nu fi marginalizaţi sau priviţi diferit. Am parafrazat dintr-un articol (vezi aici).
Nu mă pot decât bucura că există o reţea de cabinete pregătită să ofere asistenţă psihologică militarilor întorşi din misiuni şi familiilor acestora. Însă, mă revoltă această concepţie patologizantă. Nu pricep, fiind handicapat intelectual, de ce „experţii” nu i-au în considerare ceea ce experţii numesc „sistemul de imunitate psihologică” prin analogie cu cel din medicină. Poate mă înşel eu. Probabil, dumnealor cunosc acest sistem, doar că nu comentează despre el, deoarece ar putea fi mai bănos tratamentul unor psihotraume şi tulburări de stres postraumatic, chiar şi trase de păr (în baza unor simptome izolate, dar diagnosticate clinic. (bias selectiv)
Daniel Gilbert şi Timothy Wilson (1998-2002) au introdus metafora „sistemului de imunitate psihologică” (SIP) prin analogie cu cel din biologia umană. SIP este o sintagmă ce cuprinde mecanisme şi biasuri cognitive care protejează o persoană de experienţa unor emoţii negative extreme. Cum operează ele? Prin ignorarea, raţionalizarea şi crearea de informaţii, astfel încât situaţia prezentă să devină mai uşoară în timp ce e redusă atractivitatea alternativelor. Ele operează în mare măsură sau complet în afara câmpului conştiinţei. SIP nu s-a născut din fantezia celor doi celebri profesori şi cercetători. Hai, poate un pic. SIP are în spate date empirice. În schimb viziunea patologizantă, înainte de o evaluare clinică realizată în pofida biasului de confirmare, mi se pare o viziune cu potenţial iatrogenic. (manifeşti simptome induse de atitudinea patologizantă a terapetului). În această privinta Richard McNally şi colegii săi comenteaza într-un articol din 2003, cu titlul „Does early psyhological intervention promote recovery from posttraumatic stress?”, publicat în „Psychological Science in the Public Interest” (vol. 4, nr. 2):
[…] many people believe that experiencing, expressing, and disclosing intense emotion in response to stressors is an adaptive, healthy mode of coping. According to this view, “repressing,”or inhibiting, emotional experience and expression is potentially damaging. However, these widely accepted assumptions about emotional processing are coming under increasing critical empirical scrutiny.
[…]early interventions for trauma, humanitarian in intent, must be understood against background assumptions about psychopathology and suffering in contemporary Western postindustrial society. Intense emotional experience is not necessarily indicative of psychopathology.
Explicaţia alternativă (la reprimarea ori negarea traumei), în baza paradigmei SIP, constă în aceea că militarii (la fel şi alte persoane ce au trăit evenimente tragice) evită să-şi exprime trăirile, deoarece nu au aceasta nevoie emotionala. Prin urmare, ei nu evita nimic, ne-fiind nimic de evitat. La unii, aceasta nevoie va aparea mai tarziu , in timp ce la altii nu, ceea ce nu duce neaparat la vreo tulburare emotionala. Distanţa emoţională între ei şi evenimentele din trecut (când erau în misiune) este amplificată de trecerea timpului, sunt mai rezilienti si, sau dispun de o retea sociala suficienta pentru recuperare. Sistemul de imunitate psihologică operează în această direcţie. Dacă tu, care eşti „expert” (rupt de literatura stiintifica), vrei ca dumnealui să se exprime ulterior evenimentelor dramatice, nu faci decât să împiedici procesul natural al vindecării.
În British Medical Journal apare în iunie 1995 un articol publicat cu titlul „Does Debriefing after Psychological Trauma Work?”. Te aştepţi la un răspuns categoric? Nu vei primi unul, deoarece nu există adevăruri absolute din perspectiva ştiinţei. Dar, parafrazând autorii acestui articol, să încercăm un adevăr relativ obţinut în urma unor serii de testări controlate randomizate (un standard de aur în cercetarea ştiinţifică).
Pentru unele persoane consilierea post-traumă funcţionează, dar pentru multe altele este ineficientă şi, eventual, poate adânci traumele existente.
Nu pactez cu viziunea psihopatologică. Am motive, vezi bine, întemeiate să cred în ideea cum că cei mai multi oameni se pot recupera prin propriile resurse (prieteni, familie, rezilienta), ne-fiind necesare intervenţii psihologice. Nu cred că o intervenţie de tip debriefing nu ar fi binevenită. Însă, nu imediat. Nu cu toţi. Probabil cu cativa. Cred că cei mai multi îşi pot exprima nevoia de ajutor psihologic. De ce să mergi tu peste ei, cu viziunea ta patologizantă? În virtutea biasului de confirmare, vei detecta destul de probabil simptome de stres postraumatic. De ce n-ai căuta, în mod voit, semne de sănătate?