Trăiești uneori cu impresia că oamenii stau cu ochii pe tine, că te urmăresc? Nu în termeni paranoici. Mă gândesc la situații publice, în grupuri cu care te cunoști sau nu, dar simți o oarecare preocupare de parcă ceilalți sunt ochii pe tine.
Se cheamă, în literatura empirică, efectul reflectorului. Supraestimăm măsura în care credem că suntem în atenția altor oameni. Seamănă cu scena pe care actorul performează în fața audienței sub lumina puternică a reflectoarelor.
E o informație psihologică care poate fi de mare ajutor pentru oamenii cu probleme de anxietate socială și timiditate. Poate avea un efect calmant (reduce anxietatea) să știi că oamenii au atenția pe propriile lor gânduri și preocupări. Rar, dacă se întâmplă, ți-ar oferi atenție. Și mai rar, mintea lor trece la nivelul cognitiv superior în care să te judece. Când nu există un interes, dată fiind o situație anume, mai nimeni nu-și irosește resursele. Atenția conștientă și judecata deliberată sunt procese mentale costisitoare. Creierul preferă automatizarea sau ceva semi-conștient în care nu e necesară deliberarea. Nu ne place, dar adevărul e că ”We are more like zombies”. Sau precum automatele.
Efectul vine din iluzia transparenței. Avem impresia că opiniile, credințele și atitudinile noastre sunt vizibile celorlalți. Nu sunt, ne putem liniști parțial. O altă manifestare e că supra-estimăm măsura în care credem că putem cunoaștem stările mentale ale altora (teorii implicite).
Fără cunoaștere psihologică probată științific aceste teorii implicite se vor dovedi cel mai adesea false sau slabe în puterea lor predictivă. Adică avem multă ghiceală, amăgindu-ne că e cunoașterea minții altuia. Cercetătorul Nicholas Epley ne povestește, într-o carte cu titlul ”În mintea celorlați”, despre ghiceală în privința predicțiilor noastre vizavi de conduita altor oameni. Dar și despre telepatia cu care ne mândrim vizavi de mințile celorlalți. A numit-o iluzia perspicacității. Îi cunoaștem cu adevărat pe prietenii apropiați sau rude? Puțin, mai puțin decât ne place să credem. Poți citi cartea, rezultatul unor zeci de experimente științifice.
Efectul consensului fals și unicitatea falsă sunt alte implicații ale iluziei transparenței. Primul înseamnă că supra-estimăm măsura în care credem că alți oameni sunt în acord cu opiniile și credințele noastre. Ne crește stima de sine. Suntem în consens, iar asta ne face să ne simțim încrezători, cu o bună imagine în percepția altora. Când scriu aici, îmi place să cred că cititorul e în acord cu ideile mele și mă simt stimat și motivat să continui cu exprimarea lor. Un efect pe dos aș resimți dacă aș crede că cititorul mă critică pentru orice typo ori eroare gramaticală.
Al doilea efect vine pe revers cu primul. Unicitatea-falsă vine din subestimarea măsurii în care credem că alți oameni împart cu noi opiniile, atitudinile și credințele noastre. Fiecare crede că atributele sale sunt deosebite sau rare comparativ cu alți oameni. Fals, evident. Nu suntem atât de deosebiți pe cât ne-ar plăcea să credem. Unii dintre noi, cu ego balonat, suferă când descoperă adevărul amar că nu sunt speciali. Îmi vin în minte adolescenții care se maturizează și ființele spirituale care evoluează… și la un moment dat renunță la credințele mistice și descoperă că sunt oameni simpli și imperfecți. Întocmai și prin politica neaoșă cu demnitarii noștri, care urmează să renunțe la funcții și revină printre oamenii de rând. Înțelegi acuma de ce își votează pensii… de care? Speciale. Ei țin morțiș să rămână speciali și după plecarea din funcții. Simți și tu greață? Într-o țară cu copii care flămânzesc și spitale putrezite, ei primesc pensii speciale. Adică ei ne transmit că sunt speciali în raport cu noi, oamenii de rând, toți o apă și-un pământ.
La ce ne sunt de ajutor aceste informații? În interacțiunile sociale, de exemplu, am putea avea grijă în exprimare. O altă persoană nu știe ce avem în Minte. Adesea nici noi nu știm ce avem în minte. Merită să oferim timp și atenție ca să ne lămurim și să nu încheiem o discuție până când nu verificăm că am fost bine înțeleși. Înțelegerea vine din ambele părți ca să preîntâmpinăm dificultățile ulterioare. Dacă nu ne facem măcar inteligibili, ce pretenții să mai avem? Mai putem negocia un compromis?