Noi, oamenii, manifestăm o tendință sistematică de a oferi o mare greutate introspecției atunci când căutăm înțelegerea de sine.
Emily Pronin, psihologă social la Princeton University, a numit această tendință generalizată ”iluzia introspecției”. Emily Pronin (o poți vedea aici) are un capitol cu titlul ”Illusions of Self-Knowledge” într-un handbook despre ”Self-Knowledge” (2012), editat de celebrul psiholog social Timothy D. Wilson (binecunoscut pentru punerea în evidență a efectului de halou – un articol publicat împreună cu Richard Nisbett în Psychological Review, mai 1977, pe când autorul era un fetus drăgălaș, dar pregătit sufletește să-și asume misiunea sa :)). Dacă nu crezi că merită să scoți din buzunar suma de în jur 72 $, poți căuta ”pe surse” articolul ”The Introspection Illusion” publicat în Advances in Experimental SocialPsychology, Vol. 41 din 2009.
Introspecția este atunci când obții informații vizavi de sine privind în interiorul tău la gândurile, emoțiile, motivele, dorințele și alte conținuturi mentale. Partea cu iluzia se referă la concepția greșită vizavi de valoarea informației obținute prin introspecție. Să zicem că te întreb așa: ”Care e numele de fată al mamei tale?”. Tu, după o căutare prin memoria de lungă durată, îmi oferi un răspuns. Iar eu te întreb: ”Cum ai procedat în reamintirea numelui?”. E foarte probabil să răspunzi cu ”nu știu, mi-a venit pur și simplu”. Într-adevăr, nu ești conștient de procesele mentale din creierul tău. Alternativ, probabil vei oferi o explicație. Dar această explicație este o invenție pe moment a minții tale. E deja common knowledge. Creierul produce justificări instant fără a ține, de multe ori, cont de fapte și date. Surprinzător, nu-i așa?
În mod similar se petrece cu oricare răspuns (!) pe care îl oferi la întrebări care vizeaza cauzele vizavi de ceea ce simți, gândești, fantazezi sau dorești, ba chiar mai mult, vizavi de oricare decizie ori alegere care nu are în spate un proces decizional rațional și conștient. Biasul introspecției e cu atât mai evident când oferi spontan răspunsuri prin care elaborezi o explicație vizavi de atitudinea ta, decizia ta sau dorințele și emoțiile tale.
Biasul (=eroare sistematică) introspecției derivă din natura percepției vizavi de sine și de alți oameni. Pe cât de mult noi, oamenii, ne încredem în informația provenită de la simțurile perceptive (ooo, imaginea cu acest urs din poiană descrește în mărime, deci, ursul se îndepărtează… hai să nu mai fluier ca sirena pe salvare), la fel de tare ne încredem și în informația primită via introspecție, adică din propria noastră mințișoară. Și, după cum bine știm, percepția externă poate fi înșelătoare (vezi iluziile perceptive), dar la fel e cu cea interioară (via introspecție). Iată cum obținem falsa convingere că ne putem explora sufletul și înțelege motivele acțiunilor, sentimentelor și judecăților noastre. Uimitor, nu crezi?!
În baza acestei convingeri oamenii au creat sute de metode de auto-cunoaștere, psihoterapie sau de explorare a adâncurilor sufletești. Majoritatea lor nu au nici măcar un minim fundament științific. Înțelegi consecințele?
Sinele conștient nu are acces la informațiile minților inconștiente (sau ”city-states” cum le numește profesorul Wilson) în virtutea cărora îți trăiești viața zi de zi (mai degrabă pe ”pilot automat”). Într-adevăr, ești cu totul o enigmă. Probabil n-ai această impresie, mai ales dacă ai parcurs vreo psihanaliză sau psihoterapie abisală. Ba dimpotrivă, ai impresia că poți descoperi motivele tale și chiar le comunici ție sau altora. Aceasta este o iluzie. Mai citește o dată. Și încă o dată.
Cunoașterea de sine, apelând la variate forme de introspecție, este cel mai adesea înșelătoare.
În realitate, înlăuntrul minții tale există un fel de zid peste (prin) care sinele conștient nu poate trece indiferent de tumbele sau tertipurile psihologice aplicate. Prin introspecție poți descoperi câteceva, dar atunci când faci apel la teorii sociale și intuiții psihologice (dacă adaugi și behavioral and social sciences, ceea ce descoperi devine și mai de încredere). Da, nu e cu totul de aruncat.
Subliniez că NU suferim de opacitate la modul absolut. Doamne ajută! Într-o situație particulară sau pe mai multe situații, când observăm un tipar mental/comportamental, putem conștientiza nevoia (sau așteptarea ta, gândurile, emoția, dorința) vizavi de o persoană, situație sau lumea largă. Dar chiar și copiii reușesc această performanță! Trebuie să mergi la psiholog pentru atâta lucru? Uneori, în anumite cazuri când există confuzie, impas sau indecizie, lipsă de perspectivă, da, s-ar putea să merite efortul.
Dar… analiza ”serioasă” din psihoterapie (vezi terapiile abisale) merge mult mai adânc (nu-i așa?). Iar unii oameni se dau în vânt după adâncimile sufletului. Habar nu au de ”ipoteze” sau ”știință” și nu se mulțumesc doar cu amintirile din copilărie și săparea după cauzele inconștiente. Merg până la inconștientul familial, ba chiar colectiv precum în terapia jungiană. Câțiva o cotesc îngrijorător spre acea stranie terapie cu regresul în vieți anterioare.
Însă un client la o psihoterapie va crede altceva. Interpretativitatea (sau imaginația?) omului bine stimulată de un psihoterapeut abisal va creea tot felul de idei (insight-uri) și popula cu ele orele de terapie. Va interpreta simbolic idei peste idei compilate cu amintiri și imagini (la rândul lor distorsionate) cu sprijinul psihanalistului sau psihoterapeutului căutător de cauze psihice. Clientul va crede că ajunge undeva și chiar va avea ”insight”, acel moment ”aha” atât de celebru în psihoterapie. Poate face asta zeci de ani ca într-o psihanaliză. Nimeni nu-l va opri. Ba chiar mai mult, psihoterapeutul va fi bucuros.
Toate cele scrise mai sus au în spate dovezi empirice și apar elaborate într-o carte scrisă de un bătrânel simpatic preocupat cu cercetarea științifică a minții inconștiente de peste treizeci de ani. Titlul cărții este ”Strangers to Ourselves. Discovering the Adaptive Unconscious” (2004), iar autorul este pomenit mai sus. În speranța că poate renunți odată la concepția freudiană asupra inconștientului, iată ce ne spune dumnealui la pagina 8, în capitolul cu titlul ”Geniul lui Freud, Miopia lui Freud” (profesorul Wilson nu oferă psihoterapie, așa că nu are o agendă ascunsă; precizare pentru amatorii de conspirații):
”It is thus best to think of the adaptive unconscious as a collection of city-states of the human mind and not as a single homunculus like the Wizard of Oz, pulling strings behind the curtain of conscious awareness”.
Înțelegerea sau, mai bine, cunoașterea de sine e mult mai de încredere când căutăm să aflăm de la alți oameni, cei din jurul nostru, cum ne comportăm, ce atitudini avem sau chiar cum ne simțim în unele situații particulare dar nu, neapărat, și în altele. Comportamentele noastre, deși au o bază genetică, sunt modelate contextual prin indicii și întăritori. Am tot repetat, cauzele pot fi găsite în contextul social, în existența concretă a vieții, nu privind în abisul sufletului. Dar mulți oameni (psihologi sau nu) preferă cu abisul sufletesc din motive care mă depășesc. De fapt, nu mă depășesc fiind oarecum evidente: ignoranța și preconcepția. Cum de unde știu?