Ce este sufletul? De ce gândești ceea ce gândești? Sau, de ce simți ceea ce simți? Ce înseamnă sensul vieții? De ce trăiesc viața pe care o trăiesc? De ce există noțiunea de Dumnezeu? Ce înseamnă limbajul? Ce înțelege fizica, cu adevărat, prin termenul de ”energie”? Ce înseamnă personalitatea?
Astfel de întrebări reflectă o perspectivă, numită de filosoful Karl Popper, esențialism (vs. operaționalism). Oamenii își formează cu timpul diverse teorii esențialiste despre cum funcționează lumea naturală (oamenii incluși). Ei au așteptarea ca o foarte bună teorie științifică să ne ofere o explicație ultimă a fenomenelor în termeni de esențe fundamentale sau proprietăți esențiale. Ei mai cred că orice teorie, care oferă mai puțin decât o explicație ultimă vizavi de un fenomen, e inutilă. Din moment ce știința e incapabilă să ofere explicații ultime, alternativa rămâne religia. Esențialiștii ajung să aibă credințe religioase, deoarece religia conține asemenea explicații. Ea satisface nevoia omului de a înțelege lumea într-un mod absolutist. Înțelegerea absolutistă (prin apelul la esențe) ne aduce certitudini și control pe anxietate. Să vedem câteva exemple.
Acest animal e un urs, deoarece conține o esență de urs. Această esență face ca embrionul să se dezvolte ca urs și nu ca jder sau veveriță. Mai specific, esența de urs determină, spre exemplu, apariția de labe cu gheare uriașe, blana maronie sau mormăitul tipic. Aceia dintre noi care au auzit de genetică pot identifica esența drept informație genetică. Ceilalți o echivalează probabil cu noțiunea de spirit.
Omul e om, deoarece conține o esență de om. Gândirea în spiritul ei se mai cheamă umanism. Da, te surprinde probabil, dar umanismul e un curent de gândire derivat din credința în esența de om. De aceea, tu ești un Om, nu un Animal, cum ar fi, ursul, jderul sau maimuța. Esența omului are și un nume consacrat în literatura spirituală și religioasă: Suflet sau Spirit. Câțiva o numesc Sine. Această esență ne face, la nivel fizic, relativ similari. Avem două mâini, două picioare, doi ochi, două nări, două urechi și tot așa. Și, la nivel psihologic, ne face să fim buni, omenoși sau cumsecade și dornici să ajutăm. Dar se poate întâmpla ca unii dintre noi să se comporte ca animalele. Să manifeste calități de ne-oameni: răceală, brutalitate și rapacitate. Chiar și așa, cred unii, aceștia conțin esență de om. Ei n-o manifestă, ne explică ei, deoarece nu sunt în contact cu ea, esența de om, fiind probabil posedați de demoni sau spirite de animale.
Toți oamenii, pe măsura creșterii lor emoționale și intelectuale, ajung să creadă în teorii esențialiste. Din păcate, chiar și aceia care fac pregătire în științe, dar care nu insistă pe gândire critică, ajung să creadă în esențe. Caută explicații ultime pentru fenomenele naturale și sociale.
Dar, știința nu caută să ofere explicații ultime și să răspundă la ”de ce-uri”. Ea avansează prin dezvoltarea definițiilor operaționale pentru conceptele studiate. Operaționalizarea constă în legarea conceptului de evenimentul observabil. Definirea operațională îndepărtează conceptul de simțirile și intuițiile unui individ și permite testarea lui de către oricine care poate face măsurătorile specificate. Spre exemplu, definirea conceptului de foame ca ”acea senzație ce-ți roade stomacul” nu e operațională, deoarece e legată de experiența personală ”a senzației ce roade stomacul”, care nu e accesibilă altor observatori. Prin contrast, definițiile care presupun măsurători, cum ar fi nivelul glucozei în sânge, sunt operaționale, întrucât implică o măsurătoare ce poate fi luată și de alți indivizi.
Un esențialist crede în esențe (și chintesențe) care explică realitatea sau fenomenele naturale. Fizicienii nu afirmă, în acest sens, că ei știu adevărul (explicația ultimă!) despre energie sau gravitație. Asta nu-i împiedică pe simpatizanții psihologiei cuantice să creadă că ei dețin adevărul. Cât despre aceia extrem de religioși, care dețin adevăruri absolute, nici nu mai comentez.
Știința nu e un proces care produce cunoaștere perfectă și absolută. Și nici nu e un proces perfect, ci perfectibil. Din investigația științifică, deoarece e derulată de oameni, nu lipsesc erorile (și, câteodată, ororile!). Dar tocmai prin erori știința e un proces evolutiv. Fiind deschisă la erori, știința e auto-corectivă și, în consecință, teoriile pot fi revizuite sau eliminate. Ce bine ar fi ca mintea unui om să funcționeze întocmai! Pentru acest modus operandi avem nevoie de pregătire științifică, măcar la nivel de abac, ca să facem saltul de la esențe la definiții operaționale. E un pas de gigant în maturizarea intelectuală. Deși nu e suficient. Ne mai trebuie și altceva, ghici ce? Onestitate, da, e o esență. (sâc!)