Aud despre articole si ateliere despre fericire şi viaţă frumoasă. Chiar şi aici, pe acest blog, există câteva. Mai nimeni nu face referire la realitatea în care trăieşte. Îmi poţi spune că nu e topica luată în discuţie. Fiecare e preocupat de un subiect ori altul. Fără referire la realitatea particulară în care trăieşti? Care Realitate, mă întrebi. Cea prezentă, social-istorică. Dă-mi voie să te urechesc. Rezişti? Cunoşti electoratul celor doi candidaţi intraţi în turul doi de alegeri? A, nu ştii că sunt alegeri. Nici n-ai fost la vot. Nu te interesează. Oare nu eşti cetăţean? Dar te interesează fericirea şi o viaţă roză?
Mi se par excesive rozul şi flecăreala pe teme de fericire, aşa că m-am transmutat într-un sine mai cinic. Să te ţii bine… Viaţa, luată în sine, nu are legătură cu fericirea. Genelor nu le pasă de fericirea ta (perspectiva genei), fiind interesate ca tu să supravieţuieşti suficient cât să te reproduci, iar ele să facă saltul pe următoarea generaţie. Din perspectiva biologică, genele nu dau doi bani pe drama vieţii tale, pe gândurile pure sau impure, emoţiile de evlavie sau bucurie, pe frământarile şi aspiraţiile dumitale. Tu nu eşti decât un vehicul prin care ele se deplasează din generaţie în generaţie.
Fericirea e un concept gol în cercetarea ştiinţifică. Nimeni nu studiază fericirea, care e doar un nume cu lipici la public. Ştiinţa psihologică studiază sentimentul de bine subiectiv, care e strând legat de satisfacţia cu propria viaţă din multiple perspective şi are la bază PERMA (nu sperma!).
Dacă vrei să te legi la ochi şi să te transformi într-o fericită, te anunţ că eşti într-un film. Nu eşti prezentă. Realitatea existenţei tale contează. Existenţa concretă te confruntă cu propriile iluzii, cu propria gândire magică. Te dă pe brânci, îţi face vânt şi te lasă gol sau goală (am fantezii, da). Lumea nu e dreaptă. Nici corectă. Faptele tale bune, vinovăţia şi ruşinea ta, dorinţele necuviincioase ori gândurile pure nu te fac o fiinţă diafană, favorizată de vreun zeu sau de vreo forţă divină, dar nici una diabolică. Adesea, nici de alţi oameni, deşi de la aceştia vei primi favoruri sau ţi-o vei lua pe coajă. Să crezi într-o lume dreaptă, în care tipii răi (dar şi tipele) îşi vor primi răsplata, dacă nu pe pământ, atunci în ceruri sau alte vieţi, iar tipele bune (şi tipii) vor fi răsplătite pentru faptele şi gândurile iubitoare şi generoase, te înşeli amarnic! Nu ştiu cum se face, dar the bad guys prosperă, în timp ce unii speră şi visează la un echilibru karmic. Le vine lor rândul, se întoarce foia, dacă nu aici, măcar dincolo. Aşa işi zic ceilalţi. Dar nu trebuie să crezi în teoria karmei. Credinţa într-o lume dreaptă face pui şi în minţişoara ta, deşi este poate mai strunită. Nu suntem capabili spontan să pricepem că realitatea este neutră, fără mize şi operează după legi probabilistice. De aceea, oferim explicaţii, căutăm tipare şi cauze pentru a pricepe ce se petrece în lume. Ne descurcăm într-o oarecare măsură, însă nu fără a ne înşela sistematic, crezând aproape paradoxal, că ne descurcăm. (salutări lui Nassim Taleb!).
În orice evenimente, există vinovaţi, iar lumea caută vinovaţi, fără a considera o clipă impactul unor factori conjuncturali. Lumea nu e un joc de domino, iar mulţi nu vor să priceapă. Poţi fi azi o persoană sănătoasă, iar mâine să te trezeşti bolnavă. Aceasta e incertitudinea. Există posibilitatea ca mâine să nu te mai trezeşti. S-a oprit inima. Puţin probabil dacă eşti tânără şi sănătoasă (te-ai liniştit?), dar da, există unele şanse minuscule. Mulţi apropiaţi vor căuta explicaţii. Era aşa şi pe dincolo. Fuma iarbă, consuma cafea, nu avea o dietă, mânca multe dulciuri, nu făcea sport, muncea mult şi nu se odihnea. (ceea ce ar putea favoriza). Era ea mai închisă, dar, sigur, avea comportamente nesănătoase. Sau,asta e voia Domnului. A fost chemată de Cel de Sus, mai declară unii reverenţios.
Evenimentele au cauze multiple. Cu atât mai mult comportamentele umane, fiinţa umană fiind unul dintre cele mai sensibile sisteme cibernetice. Majoritatea (mai ales că nu pricepe o boabă de statistică aplicată) cad în păcatul suprasimplificării cauzale. Nu e nicio suprpriză pentru mine, dar cu cât un individ e mai specialist într-un domeniu cu atât comite mai frecvent această eroare, fără a mai comenta despre predicţiile sale. Mai ales, acei „experţi” lipsiţi de instanţe auto-critice. Odată ce stăpânesc o teorie psihologică, de exemplu, ajung să creadă că se pricep la oameni. E mai degrabă invers. Cu cât vei şti mai multe şi mai profund, cu atât vei înţelege că nu ştii. Numai acei inşi ignoranţi se exprimă cu încredere deplină, fie pentru sunt medici, fie pentru că sunt psihologi, profesori, politicieni, preoţi, guru sau, poate, doar caracterizaţi de extraversie.
Oamenii creează poveşti. La poveşti se pricep cel mai bine. Aproape oricine îţi poate inventa o poveste. Chiar si dacă are creierul secţionat, mai precis, corpul calos (mănunchiuri de fibre nervoase dintre emisfere). Experimentele realizate de Michael Gazzaniga şi Roger Sperry sunt celebre pentru evidenţierea capacităţii de confabulaţie. (orice student care a a absolvit cursul de neuropsihologie e familiarizat cu ele; oare?). Sigur, că poveştile sunt variabil atractive sau interesante, iar asta depinde de carisma povestitorului, de abilităţile sale lingvistice, de reţelele dumnealui semantice. Cu cât ele sunt mai rarefiate cu atât povestea e mai precară în semnificaţii. Cărţile sfinte conţin asemenea sensuri. Numai că minţile umane au evoluat. Ştiu, nu la toţi. Cunoşti pe cineva care încă mai foloseşte un Windows NT 3.1 de acum douăzeci de ani? În schimb mulţi oameni folosesc o minte de acum câteva mii de ani, deşi partea hardware e capabilă pentru o minte modernă, de secol XXI.
Fericirea fără o aplecare realistă asupra vieţii mi se pare o iluzie. Nu putem separa (şi nici spera) o viaţă bună de context. Iar unele contexte sunt mai favorabile unei vieţii bune, altele nu. Te poţi reloca în Dubai, de exemplu. Sau în UK ori Germania şi să stai cu orele ca să-ţi exerciţi dreptul la vot, deoarece timpul tău (ori alegerea ta?) e o variabilă neglijabilă de către BEC. Iar asta, deoarece, evenimentul „alegeri prezidenţiale” depinde de BEC care se află, nu în Germania sau altă ţară, ci, să vezi minune, în România. Fiind extrem de dificile aritmetica şi niţică anticipare (ne-fiind vorba de prognoze financiare), se mai întâmplă, dar am fost asiguraţi că nu se va mai repeta. (mă identific şi eu cu toţi acei cetăţeni, pe care îi apreciez pentru perseverenţa de a-şi exprima alegerea, deşi alţii din ţară nu au făcut doi paşi până la secţiile de votare).
Cu toate astea, o viaţă bună e posibilă indiferent de contextul social-istoric. Se poate întâmpla ca acest context să nu fie potrivit cu varianta personală a unei vieţi bune. (precizare: viaţa bună e aceea în care trăieşti deoarece merită să realizezi anumite lucruri importante (în viziunea ta merită eforturile tale investite cu pasiune), care te fac să te simţi valoroasă). Ce ai de făcut? Îţi cauţi un context mai potrivit (dar aici, mare atenţie la aşteptări) sau incerci să modifici unele aspecte ale contextului. Dacă nu, îţi vei adapta varianta unei vieţi bune la ceea ce îţi oferă realitatea.
Aici, fericirea visată se încheie. La graniţa cu realitatea care, a naibii, e aşa cum este, testându-ţi toleranţa la frustrare. Vieţi bune nu încercăm să ne creeăm înafara realităţii, ci înlăuntrul ei, motiv pentru care “creaţia” devine frustrantă. Uneori îţi place, alteori nu. Te asigur, vei face compromisuri. Nu există mese gratis, ci doar oportunităţi şi costuri, urmate poate, cu mai mult ori mai puţin noroc, de beneficii. O viaţă bună e o combinaţie de cele două însoţită de viziunea ta. Întrebarea e: „O accepţi?” Nu? Dacă nu, nu-i bai. Poţi alege varianta hedonică. Mulţi o aleg, fără a şti (ne-fiind conştienţi), deoarece o confundă cu fericirea. Iar asta nu înseamnă neapărat că nu le este bine.
Iar oamenii (cu adevărat) maturi nu cred că vor să înveţe cum să trăiască fericiţi. Desigur, dacă au trecut de o vârstă. Nici la bască nu-i doare de asta, cum se zice. (adesea, tinerii confundă hedonismul cu fericirea). Mulţi vor să înveţe să trăiască autentic sau profund, fără a crede că asta le aduce lapte şi miere (în acord cu „adevărul” interior). Cei mai mulţi dintre aceştia nu se întreabă „Cum pot fi mai fericit sau mai fericită?, ci „Pentru ce merită să trăiesc?” sau „Pentru ce să mă trezesc în fiecare dimineaţa?”, dincolo de grija pentru copii şi job-ul de zi cu zi. După mintea mea, oamenii (cei maturi, da?) au nevoie de scopuri (proiecte) în care să investească cu pasiune, nu de flecăreală (şi tertipuri) de cum să devii o persoana mai bună, mai grozavă şi, eventual, fericită!
Nu strică, corect. Dar nu ţi se pare o excesivă importanţă de sine (un sine-centrism)?