Oamenii trăiesc cu impresia că iubesc. Însă, iubirea lor nu e de multe ori altceva decât o mascaradă pentru nevoi egocentrice. Sunt centrați pe ei înșiși asemeni unor copii. ”Eu sunt centrul Universului” e formula verbală care îi ghidează pe copii. Există oameni care nimeresc într-o relație intimă și nu fac decât să re-experimenteze viața conform formulei infantile. Îți imaginezi, sper, ce impact are experiența copilăriei.
Într-o relație, mai ales, intimă nu mai poți fi centrul universului. Asta nu-i împiedică pe ambii parteneri să devină centrul vieții celuilalt. Manifestă nevoi de exclusivitate romantică. Dar, Cere Iubirea exclusivitate? Nu, iubirea matură, ci doar acele iubiri infantile și romantice.
Îndrăgostiții au nevoi de exclusivitate. Rădăcinile acestor nevoi sunt în istoria copilăriei, dar și în istoria evoluționistă. Putem crede că adulții îndrăgostiți regresează la un stadiu infantil. Funcțiile de control, rațiune și decizie sunt mai ”atrofiate” comparativ cu alte perioade ale vieții adulte. Sunt mecanisme prin care genele se asigură că cei doi indivizi ajung ”lipiți” unul de altul, înlăturând diferențele de orice, ca să se reproducă și să crească pui cu șanse bune de reușită. Genelor nu le pasă de cât de bine sau rău se înțeleg cei doi. Tot ceea ce contează pentru ele e să facă saltul pe următoarea generație – progenitura celor doi îndrăgostiți.
Într-un grup în care membrii sar în ajutor e mai probabil ca viitorul adult să fie orientat altero-centric. Învață să țină cont că viața lui depinde o rețea socială și că viața altora depinde și de el. Spre deosebire, acela care a avut experiențe mai solitare, care nu a avut un grup gata să-i ofere suportul, va fi mai probabil înclinat către egocentrism. De aici și o influență asupra nevoilor de exclusivitate diferite în intensitate și amploare atunci când doi oameni se îndrăgostesc.
Oamenii sunt o combinație de ego și alterocentrism sau de tendințe egoiste și altruiste. Atenția lor (a noastră) sunt fie mai spre ”eu”, fie mai spre ”altul” în diferite momente și contexte particulare. Așezăm ipostazele ”eul” și ”altul” pe un continuum și găsim că unii sunt predominant înclinați către sine/eu, deci mai puțin atenți la altul. Și invers. Depinde de cum nevoile fundamentale sunt mai mult, mai puțin sau deloc periclitate. E mai probabil să ne putem orienta altruist când nevoile de adăpost, hrană și confort termic sunt asigurate. Când nu sunt asigurate, e mai probabil să ne comportăm egoist. Deși în echipă, avem șanse mai mari de prosperitate.
Eul e un proces curgător. Nu e o entitate psihologică fixă. E ceea ce face creierul uman în procesul diferențierii de ceilalți – un avantaj evoluționist. Dacă o înțelegem astfel, vom avea o curgere către un altul în anumite momente, dar și o curgere către sine în alte momente. Cred că cine experimentează conștient aceste momente poate aduce empatie și înțelegere în relațiile cu ceilalți. Aici, psihoterapeuții s-ar dovedi de mare folos unei societăți. Poate chiar și preoții, dar numai aceia care adoptă (conștient) o distanță psihologică față de morala creștină.
Experiența conștientă a curgerii fie către sine, fie către altul presupune din start o distanță față de propriile valori și principii. Persoana nu e ancorată rigid în ele. Cine trăiește cramponat va suferi luptând pentru ca valorile și principiile sale să fie preluate de un altul. Va crede că un altul e o persoană strâmbă în timp ce el e o persoană dreaptă. Drept urmare, valorile și principiile sale, laolaltă cu propria filosofie de viață (dacă are una), sunt cele corecte la modul absolut și trebuie asimilate și de celălalt, cel puțin îndoielnic moral, dacă nu păcătos sau ignorant.
Într-o viziune psihodinamică, mi se pare o prelungire infantilă sau o compensare a primei istorii de viață. Un copil așteaptă să fie servit. Crede că mama și tati sunt acolo gata să-i împlinească orice nevoie. La fel, unii adulți continuă să trăiască prin amintirea copilăriei și au așteptări infantile modelate de modul cum i-au fost împlinite nevoile în copilărie. Dacă i-au fost satisfăcute excesiv (surplus), ne pricopsim probabil cu o extensie a lor în relațiile adulte. Dacă i-au fost neglijate (în deficit), avem probabil o compensare a lor. În ambele variante, așteptările sunt proiectate asupra partenerului, la rândul lui, cu propriile așteptări proiectate asupra celuilalt. Îți imaginezi ce iese? O rivalitate care îmi amintește de rivalitatea fraternă.
Dar un altul există ca să-ți servească ție? Acesta se numește ”servitor”. Probabil această funcție infantilă din capetele multor indivizi a instaurat sclavia altora. Există oameni numai buni ca să-ți servească ție, ei ne-fiind răsplătiți pe această servire? Da, există, se cheamă părinți. Numai în ”viziunea” unui pui de om există această realitate. Relațiile adulților au la bază (sau ar trebui) principiul echității sociale. Chiar dacă cineva te ajută, nu o face pe gratis decât pentru moment. Și fără s-o recunoască, creierul său contabilizează ajutorul și programează răsplata lui la un moment dat în viitorul apropiat. Când își oferă serviciul sau ajutorul, curgerea eului e orientată înspre susținerea ta. Frumos de corect ar fi ca din partea ta să vină într-o formă ori alta o răsplată. Și mai împlinitor ar fi să recunoști ajutorul primit și să mulțumești. Emoția gratitudinii ne face să ne simțim mai plini de viață. Ne ajută să ne reconectăm (nu pe Facebook) la un nivel profund.
Există și oameni (mai mulți) care au impresia, în virtutea prelungirii infantile a copilăriei și nevoilor specifice, că li se cuvine. Deși au card de identitate și sunt adulți vaccinați, aceștia uită de recunoștință. Nici nu recunosc actele altora de generozitate. De ce? Ai înțeles, fiindcă premisa lor de bază pentru interacțiune socială sună așa: ”Mi se cuvine”. Cum se pot descurca doi adulți care interacționează pe bază de ”mi se cuvine”? Groaznic. Ajung ostili, temători și suspicioși. Adoptă involuntar atitudini defensive sau ofensive, iar interacțiunea lor seamănă cu teatrul de război.
Putem crește când admitem (și ne reamintim constant) că nimic nu ni se cuvine. Și că orice ajutor sau serviciu, indiferent sub ce formă, e aproape un moment miraculos! Un altul nu are nicio obligație față de tine și viță-vercea, iar asta e valabil chiar și când există vreo formă contractuală. Această persoană poate decide în orice moment că refuză să se achite de un anume serviciu. Chiar și când există obligații (contractuale), nimic nu ne împiedică să ne exprimăm recunoștința. Un simplu mulțumesc e binevenit. Câți fac asta, de exemplu, în relația lor de cuplu? Și când mai precizezi și pentru ce anume, specific, mulțumești, soarele îți surâde.
Cineva și-a făcut timp pentru tine, s-a gândit la tine și a investit o parte din resursele sale înspre susținerea ta. Iar tu îi întorci serviciul. Prin relațiile noastre avem ocazia să prosperăm și noi ca oameni putem astfel ”înflori”. Ceea ce nu se va întâmpla în acele relații în care îți petreci timpul luptând, fiind ba în defensivă, ba în ofensivă. Asemenea relații îți irosesc timpul și resursele cu negocieri constante și rezolvări de conflicte. Are vreun sens să rămâi într-o relație care nu scoate din tine ceea ce e mai bun? Sau să rămâi într-o relație în care ajungi să te urăști pe tine însăți? Cine rămâne, achită un preț.
Nimeni nu există fără un altul, ba chiar fără mulți alți oameni. Poți privi cu atenție în jurul tău și descoperi unul, doi sau trei, care te pot ajuta sau care te-au ajutat să devii persoana care ești astăzi. Mai poți descoperi și o rețea de oameni care contribuie, indirect sau implicit, la prosperitatea ta. Dar și pe unii care te-au blocat sau sabotat din ignoranță, prostie, fudulie sau chiar răutate urmărind machiavelic propriile lor interese.
Exprimarea în relație cu altul vine din orientarea psihologică către altul și dez-ancorarea din propriile nevoi, interese și valori. Acesta e startul unei relații care ”înflorește” și care te sporește (deci, nu te prostește).