Nu știu dacă tu care citești ai copii. Poate ai, poate nu ai, dar te bate gândul (vezi că faci cucuie!). Ceea ce știu despre tine e că în cercul tău social ai cel puțin o cunoștință care crește un copil, doi sau trei (mult mai rar). Creșterea puilor de om e o experiență deosebită. Solicită din plin toate resursele celor doi părinți angajați aproape 24 de ore în proiectul de termen lung al creșterii. O vreme orice părinte răspunde pentru puiul lui, de unde apar uneori și complicații psihologice pe ideea sadică ”eu te-am făcut, eu te omor”. Exagerez pentru efect, dar ”rafinamentul” acestei idei apare în comportamentele abuzive în relația cu drăgălașul pui, lumina ochilor din capul părinților. Asta e o poveste îndrăgită de psihologii pasionați de psihotraume. În virtutea biasului profesional, aceștia tind să distorsioneze evenimentele copilăriei și adolescenței prin prisma specializării. Dar să revin la subiect.
Îmi imaginez că ești părinte și te întreb: Pe o scală de la 0 la 100, la cât îți estimezi fericirea de a fi părinte?
Dacă ești părinte în Spania, mă aștept să te declari mai probabil fericit cu peste 50%. Nu aceeași estimare, voi avea dacă trăiești în Germania. De unde știu?
Sunt părinții mai fericiți sau mai puțin fericiți comparativ cu non-părinții?
Depinde de țara unde trăiești și crești copii. Și acum să privim mai îndeaproape la rezultatele unei cercetări sociologice derulată la Universitatea din București. Nu, hai că le-am încurcat. Ce are Texasul cu Bucureștiul în comun? Nimic. Acesta a fost un banc (demi)sec. Jennifer Glass (și colab) de la Universitatea din Texas a publicat un articol care face lumină în privința problemei de mai sus. Împreună cu colaboratorii, dumneaei a analizat mai multe seturi de date preluate din sondajele pe 22 de țări europene și vorbitoare de engleză. Nu mă miră că țara noastră nu există. Cum estimează cetățenii acestor țări nivelul de fericire? Și de ce fac o anume estimare?
Mitul din psihologia populară e că părinții sunt oameni mai fericiți decât cei fără copii. Firesc, de altfel, de unde presiunea socială de a face copii. Psihologia neaoșă vine și ea în sprijinul acestei mitologii prin aplicarea rigidă a stereotipului de gen. Promotorii acestei psihologii consideră că nu ești femeie împlinită (sau completă) ori bărbat împlinit dacă nu ai experimentat rolul matern/ patern. Toți aceștia nu fac decât să folosească psihologia (sau să fie folosiți) în serviciul programului biologic al genelor. Acest program are o unică instrucțiune: ”Fă copii cu orice cost!”. Și costul, pe ansamblu,constă într-o reducere a nivelului de fericire cel puțin în privința satisfacției maritale. Pe dos, desigur, față de expectanțele sociale.
Conform cu cercetarea lui Jennifer Glass, breșa din fericire apare în multe dintre țările studiate, dar nu în toate. Spre exemplu, cea mai adâncă breșă a fericirii apare la părinții americani. În medie, un părinte american declară că e cu 12 procente mai nefericit decât un non-părinte american. E urmată de Irlanda și alte 12 țări, unde non-părinții se declară mai fericiți decât părinții (Grecia, Anglia, Elveția…). Totuși, în opt dintre țările studiate, părinții declară că sunt mai fericiți decât non-părinții. Dacă te muți cu cetățenia în Spania, Portugalia, Ungaria, Norvegia, Suedia, Finlanda și Franța, ai șanse bune să devii mai fericită în rolul de părinte.
Ce explică diferențele în procentele fericirii? După cum ne lămurește Jennifer Glass, țări ca Norvegia sau Suedia au rețele extensive de asigurări sociale și politici care sprijină familia (fără mono și stereo). Conform rezultatelor, diferențele sunt explicate în totalitate prin prezența ori absența politicilor sociale care permit cu o mai bună eficiență părinților să combine lucrul plătit cu obligațiile parentale. Părinții americani tind să perceapă că povara parentală depinde de fiecare în parte, fiind orientați valoric către individualism. Ei cred că dacă ar fi mai organizați, mai eficienți, mai atenți cu echilibrul familie-lucru, atunci ar fi mai fericiți.
Doar că parenting-ul e parțial și o problemă socială. Având în minte părinții de la noi, îmi vine să scriu ”mai ales” nu parțial. Dar, chiar așa, cât de (ne)fericiți sunt oare părinții din România? Să ai un copil e o fericire, parcă aud cu a treia ureche. Nu sunt ei iubiți și ajutați de Doamne-Doamne?!