Știi bine că mă pasionează empatia alături de flexibilitate. Mi se par precum cele două mâini. Te poți descurca doar cu una. Dar nu optim.
Schimbarea perspectivei implică o relocare simbolică. Cine e ”prins” cu poxipol în proprii săi papuci (rigid atașat de perspectiva personală), nu cred că se poate reloca. Ar putea învăța, fără îndoială. Dacă învață, ar putea adânci comunicarea intimă cu o altă persoană semnificativă. Nu înseamnă că nu e capabil empatic. Una e să simți, o alta să comunici empatic. Cei mai mulți suntem empatici pe un nivel visceral. Pentru originalitate, am botezat-o empatia de ordinul unu. Observi (sau citești) de suferința cuiva și aproape că o simți (mai mult sau mai putin intens depinde de asemănări) înlăuntrul tău. Empatia de ordin doi (cognitivă) e să transmiți un mesaj din care un altul să înțeleagă că ești alături de el. Iată o trăsătură principală.
Empatia e atunci când ești alături (psihologic) de un altul. E ca și cum stai în papucii lui (sandale?). Comunicarea empatică e atunci când celălalt înțelege că ești alături de el. Implicit, vei lăsa deoparte, în acele momente, ceea ce te preocupă. Ești prezentă pentru acea persoană.
Tocmai, de aceea, m-am decis să introduc un modul de abilitare empatică în cursul ACT din toamnă.