Aflu din presă de tot felul de știri alarmiste cu situații critice, unde subiectul nici măcar nu mai e accidentul, ci nepăsarea unor oameni, fie simpli martori, fie autorități publice. Ei sunt criticați cu ostilitate (după cele întâmplate) că nu sar în ajutor unor alți oameni aflați în nevoie de parcă asta ar schimba cu ceva tragedia deja consumată.
Nimic constructiv, desigur, doar de beșteleala clasică (pentru mine) aud, cum că oamenii – martori la o tragedie, care nu sar în ajutor, au defecte morale ori de personalitate. Ei bine, nu au deviații mai mari decât tine (sau decât mine și majoritatea). Dragule cititor, știu că nu mă crezi, însă e foarte probabil ca și tu să stai pe margine. Dar, să ne reamintim că oamenii din presă trăiesc din expunerea publică a evenimentelor negative ce capătă, adesea, proporții catastrofice (iar pentru câțiva, mai plecați cu sorcova, devin conspirații). Iar unde nu găsesc, de multe ori inventează. Noi, publicul, suntem atrași ca moliile de lumină de tot ce este negativ. Pericolul, amenințarea sunt cu noi din vremuri preistorice. Sunt adânc înrădăcinate în biologia creierului. Dacă știm de ele (iar știrile fac o treabă grozavă), ne putem (teoretic) feri. Asta-i socoteala simplă a creierului; o euristică care ne ajută să supraviețuim de mii de ani. Bineînțeles că nu se mai potrivește cu lumea modernă, relativ sigură și ferită de pericole iminente.
Conform cu literatura empirică din psihologia socială (aproape inexistentă în tratate și cursuri academice de la noi), ca oamenii să ajute într-o situație de urgență, trebuie să fie îndeplinite cinci condiții. Ei trebuie să observe evenimentul, să-l interpreteze ca urgență, să-și asume responsabilitatea, să știe cum să ajute și să acționeze pe baza deciziei de a ajuta. Când numărul de spectatori-martori la o urgență crește, devine mai dificil să avem următoarele două condiții îndeplinite: interpretarea situației ca urgență și asumarea responsabilității. Asta produce efectul spectatorului. Cu cât e mai mare numărul de martori, cu atât e mai puțin probabil ca unul dintre ei să sară în ajutor.
Și reprezentanții unei autorități publice, ca poliția, sunt oameni. Și ei sunt influențați de aceiași factori circumstanțiali într-o situație de urgență. Dacă nu sar în ajutor (cazurile prezentate de presă), nu înseamnă musai că sunt oameni răi, cu defecte de caracter. Mai degrabă putem crede că nu interpretează situația ca urgență (ce te miră?), nu-s capabili să-și asume responsabilitatea, nu știu cum să intervină și ajung blocați psihologic și nu trec la acțiune. Oricare dintre aceste condiții nesatisfăcute poate întârzia sau bloca orice tentativă de ajutorare din partea lor.
Evident că ne putem aștepta, și suntem îndreptățiți, la acțiuni ferme de ajutor din partea lor. Ei sunt autoritatea publică. Dar dacă nu știu cum să intervină? Nu au experiența necesară. Probabil au citit o dată, de două ori vreun manual de proceduri (dacă există). Apoi, în multe structuri de stat există ierarhii rigide în care șeful dictează subalternilor, iar ei se execută ca automatele. Nu sunt învățați cu asumarea responsabilității și decizia autonomă. Nu sunt, probabil, oameni stăpâni pe sine, antrenați, cunoscători de proceduri și pregătiți psihologic să intervină. Aici sunt soluțiile. Oamenii trebuie educați. Cercetarea arată că dacă știm despre bariera spectatorului, comportamentul de ajutorare în situații critice devine mai probabil. Tot cercetarea arată că dacă oamenilor le e încurajată conduita voluntară (din școală începând), atunci devine mai probabil să sară în ajutor. Și dacă le mai și amintești că sunt oameni săritori și generoși, cresc șansele unor comportamente prosociale.
În schimb, critica ostilă că sunt defecți moral, nepăsători și dezinteresați, nu face decât să rănească și nu aduce nimic bun. Ba chiar, pe dos, reduce probabilitatea unor comportamente prosociale, creează neîncredere atât între oameni, cât și față de autoritățile publice, de fapt, alți oameni. În consecință, încălcarea unor reguli (ce trebuie întărite de autoritate) devine mai probabilă. Că fiecare se descurcă. Nu sunt de acord cu această atitudine. E una păguboasă social.
Ca să închei, în situații de urgență e mai puțin probabil ca oamenii să ajute (și preferă să facă live pe feisbuc) când numărul de martori crește. Ei nu ajută, nu pentru că sunt răi, niște ticăloși fără suflet. Ci pentru că sunt oameni (cu smartfoane). Iar oamenii, ca să vezi revelație, pot învăța.