Daca ai lecturat articolul precedent cu mintea treaza, cea rationala, capabila de logica, probabil nu ai ajuns la concluzia, cum ca, din moment ce nu avem acces la motivele starilor mentale si manifestarilor noastre, un demers al cunoasterii de sine este superfluu.
Totusi, ca sa eliminam aceasta posibilitate, tin sa precizez ca o cunoastere de sine nu este golita de sens nici in plan pragmatic si nici in plan psihologic. Diferenta o face modalitatea sau metodele prin care cunoasterea de sine ar putea avea loc.
Daca multi descifreaza simboluri in visuri, pete de cerneala, figuri geometrice, colaje si mulaje si alte bazaconii, fara a uita de simptome (dupa opinia lor, chiar si bolile sunt reflectii ale unor conflicte psihologice), altii prefera sa faca cercetari empirice prin care sa sugereze metode viabile (cu validare stiintifica) de auto-cunoastere.
In aceasta privinta ne este de ajutor un articol publicat in 2004 de amicul nostru Timothy Wilson, nu si al psihanalistilor, si o colaboratoare a lui, Elizabeth Dunn de la University of Virginia. M-am gandit sa-ti prezint cateva idei din acest articol, un articol “infiorator” as zice pentru specialistii in metode de sondare a inconstientului. S-ar infiora, evident, doar daca si-ar arunca un ochi pe el (sau peste el), pe deasupra ochelarilor sau lentilelor de contact. (incerc sa fiu amuzant). Fara indoiala, ca tu care citesti nu esti unul dintre acestia. N-am eu norocu’ asta, desi tare mi-ar placea sa te stiu iritata (tu care citesti esti o persoana), dar si provocata la o doza usoara de examinare critica. Offf… Ma tem ca nu e posibil sa iei o doza, nici usoara, nici grea (cu toate ca voi organiza un curs, in curand). O conditie initiala, cred eu, este o minte deschisa sau sa nu fii fixata (si cu urechile astupate) in propria ta teorie. Nu-i asa? Sau nu?
Fara metoda indoielii, ma tem ca, doar in virtutea gandirii magice (naturale, by default), nu poti nimeri decat intr-o zona de bigoterie. Acesta e si cazul “expertilor” in tehnici de interventie psihologica si spirituala mumbo-jumbo, care daca nu sunt sarlatani, nu pot fi decat oameni care se auto-amagesc, insa ei nu stiu asta, deoarece le lipseste cu desavarsire exercitiul gandirii critice (sau atitudinea rationala si gandirea logica in baza dovezilor obiective).
Revenind la articolul celor doi (foarte iubiti de psihanalisti; hihi!), publicat in Annual Review of Psychology (2004), aflam ca introspectia nu reprezinta o sursa directa de acces (“a direct pipeline”, cum zic ei) la motivele din spatele gandurilor, emotiilor si manifestarilor. Totusi, introspectia reprezinta o modalitate prin care oamenii isi pot creea naratiuni despre ei insisi care se pot dovedi, dar nu in mod necesar, benefice.
Multe forme de psihoterapie mizeaza pe tertipul cu introspectia, astfel incat clientii/pacientii sa-si creeze povesti cu sens despre vietile lor (un lucru bun, desigur, caci unii oameni au nevoie de sensuri). Iar aici, bucatarul cu pastele (iti amintesti de Pennebaker?) completeaza cu o serie de cercetari stiintifice legate de tehnica scrisului terapeutic. O tehnica de psihoterapie relativ simpla, usoara si la indemana (aproape) oricui, prin care un om isi poate reveni dupa experienta unui eveniment dureros. Cunosti, cumva, terapeuti care o recomanda? Nu prea cred si, daca nu traiesti pe un norisor, presupun ca stii ce implicatii are. Acesta ar fi motivul (sper ca-l banuiesti), in cazul in care dumnealor cunosc aceasta tehnica, insa nu o recomanda, pentru care, adesea, tehnica scrisului expresiv (in literatura engl. de specialitate apare ca “expressive writing”) este, casca ochii mari, sub-evaluata in privinta efectelor sale terapeutice de catre majoritatea. Sigur, exista si cazul ignorantei. E doar o banuiala si ar fi tare simpatic ca banuiala mea sa se dovedeasca falsa, desi inclin sa pariez ca nu. Probabil, par un tip malitios (am o incarcare pe vengeance pentru cunoscatori), insa nu ma pot abtine sa nu amendez mediocritatea ori de cate ori am ocazia (agresivitate sublimata, corect?).
Asadar, daca mergi la o psihoterapie (sau la psiholog(a)) ca sa-ti descoperi cauzele starilor mentale si manifestarilor tale, inseamna ca te-ai hotarat sa investesti in contul dumnealui sau dumneaei, fara ca tu, client (pacient) sa ai un beneficiu real. Cel mult, unul iluzoriu combinat din efectul placebo si validarea subiectiva. Caz in care, trebuie sa stii ca merge si cu ceaiuri aromate si costa mult mai putin. Daca tii mortis, pentru 50 de euro, iti prescriu o reteta cu ceaiuri dimineata-pranz-seara pe problema dumitale la pachet cu o (psiho)analiza astrologica pentru destinul vietii tale.
Din fericire, Elizabeth Dunn si Timothy Wilson ne asigura ca exista, totusi, o cale prin care ne putem cunoaste pe noi insine; o cale prin care cunoasterea de sine se apropie de realitate (Obiectiva! Dzeule mare, de cate ori sa repet asta!), doar ca si aici intampinam un obstacol. Se pare ca nu e tocmai avantajos ca perceptia despre sine sa se apropie de realitate. Citind pe dos, se pare ca o perceptie despre sine oarecum amagitoare face bine la echilibrul mental. (iti amintesti de iluziile pozitive si de o bunicuta pe nume Shelley Taylor, profesoara la UCLA?).
Nu, n-am uitat. Metoda cunoasterii de sine este precizata de cei doi autori in chiar rezumatul acelui articol si presupune doua plus una conditii esentiale:
Ceilalti si observatia sistematizata (nu interpretarea!).
Plus ONESTITATE.
Wilson, T. D., & Dunn, E. W. (2004). SELF-KNOWLEDGE: Its Limits, Value, and Potential for Improvement. Annu. Rev. Psychol, 55, 17-1.