Ai auzit vreodată de xilem şi floem? Pariez că aceste exotice cuvinte îţi sunt familiare pe cât de familiară îţi pare vorbirea în limba swahili. Dar un botanist pasionat ştie despre ce vorbesc mai bine decât ştiu eu (ne-fiind pasionat de botanică). El ar şti să-ţi povestească că xilemul şi floemul intră în alcătuirea ţesutului vascular la plante. Xilemul transportă apa, cu minerale dizolvate, de la rădăcini la frunze, iar floemul transportă hrana de la frunze la zonele în care e cerută.
Eu am consultat un dicţionar de biologie, însă un altul sau o alta, o persoana dedicată studiului botanicii ţi-ar povesti, precum un actor care recită o poezie, despre transportul lichidelor la plante. O persoană pasionată de psihologie îţi poate recita, de exemplu, experimente clasice pentru teoria minţii, teoria disonantei cognitive şi teoria atribuirii sociale. Chiar dacă o trezeşti din somn şi îi ceri câteva nume celebre şi teoriile lor validate ştiinţific, va şti sa ţi le zică, eventual, în versuri.
În mod similar se întâmplă şi în alte domenii de cunoastere. Acel individ dedicat unei ocupaţii ştie o sumedenie de amănunte despre ocupaţia sa şi îi face plăcere să împărtăsească cu tine. Nu mă refer doar la cunoştinţele teoretice. Are competenţe reale (practice, nu doar teoretice) într-un domeniu sau altul. Înţelegi acum, de ce un candidat la europarlament, ar fi drăguţ să studieze în profunzime activitatile Comisiei Europene şi să apară la TV pentru a-ţi povesti şi ţie, muritor de rând, preocupat cu ale tale.
Însă, mai mult de atât, de la un anumit nivel de pregătire diferenţa o face pasiunea sau dedicaţia atingerii unor scopuri. Dacă doi oameni dispun de competenţe similare, diferenţa în evoluţia lor profesională va fi dată de dedicaţie sau pasiune. Variabila care face diferenţa de succes între doi oameni cu un nivel de pregătire identic, alte variabile fiind egale, va fi dedicaţia în atingerea excelenţei. Este ceea ce cred eu, dar am niscaiva argumente. Pe ce anume mă bazez când afirm asta? Pe conceptul psihologic de eudaimonic well-being.
Acest concept reprezintă alternativa la fericirea hedonică. Oamenii sunt fericiţi când îşi satisfac dorinţele (sau principiul plăcerii pentru fanii lui Freud). Evită durerea şi caută plăcerea. La o primă vedere aşa stau lucrurile. Însă, ştim bine astăzi, că intuiţia ne înseală adesea. Oamenii se obişnuiesc cu orice. Iar în orice intră chiar şi frustrarea, nu doar plăcerea. Asta ne informează o teorie, mai veche, de mai bine de treizeci de ani. Teoria adaptării hedonice (Brickman et. al., 1978) ne ajută să înaintăm predicţia cum că fericirea, ca reacţie la circumstanţele vieţii pozitive şi negative, creşte sau scade, însă după o perioada revine la un nivel de bază. Hopa!
Carevasăzică, dacă ţi-ai cumpărat apartamentul mult dorit, te bucuri o vreme, după care starea ta de fericire revine la un nivel de bază. Iar acest fenomen psihologic s-ar petrece în orice privinţă? Dacă întâlneşti partenerul visurilor tale şi legaţi o relatie long-term, după o vreme, fericirea ta scade la un baseline avut de dinainte de întâlnirea (orchestrată cosmic după cum cred unii, mai naivi) cu dumnealui? Se pare că da. (pricepi de ce este teoria adaptării este o teorie ştiinţifică sound?). Vai! O veste cam neplăcută. Ce ne facem? Oare putem muta acest prag (baseline) mai sus, adică să ne obisnuim lent? Ar fi posibil? Dar care e natura acestui prag? La aceste întrebări s-au oferit deja răspunsuri în baza studiilor de psihologie pozitivă. Poate mă voi referi la ele într-un alt articol. Să ne întoarcem, astăzi, la o altă întrebare.
Poate fi cineva împlinit fără să ştie pentru ce anume trăieşte, care este sensul vieţii sale? Poţi avea o viaţă bună fără a face nimic în ceea ce te priveşte, în privinţa evoluţiei tale, personale?
Socrate ne reaminteşte mereu şi mereu că o viaţă neexaminată nu merită trăită. Grecul Aristotel ne salvează aici, deşi a sfeclit-o în multe alte privinţe, introducând conceptul de eudaimonia. Fericirea nu inseamnă numai implinirea dorintelor, pentru că nu toate dorinţele merită împlinite, chiar dacă implinirea lor ne oferă plăcere. Aristotel facea o diferenţă între plăcere şi bunăstare, considerând că fericirea adevărată este obţinută trăind o viaţă virtuoasă şi realizând ceea ce merită a fi realizat. Ideea este ulterior rafinată în filosofia stoică.
Dar ne putem întreba ce anume merită a fi realizat? Şi ce fel de virtuţi să avem în vedere? Niscaiva asasinate economice intră la categoria lucruri ce merită realizate? Dar nişte asasinate politice ori mafiote? Să creezi piese de mobilier sau articole vestimentare, să salvezi balenele ori urangutanii (atâţia câţi mai sunt), să scrii pe bloguri, să faci cercetare ştiinţifică, să îi înveţi pe alţii ori să creşti plozi, multi plozi intră la categoria mai sus amintită? Şi ce sunt alea virtuţi? Ce legătură să fie intre ele şi categoria noastră? (răbdăricăă, adică o virtute?)
Conceptul de eudaimonia face referire la un duh ori demon aflat, se pare, în interiorul omului. Şi la tine? Da. Credinţa mea este că aproape oricare persoană are daimon. Gândim metaforic, da? (întrebare precaută pentru „spiritele” mai intuitiv-concrete). Daimonul s-ar putea manifesta prin ceea ce facem; are legătură cu o ocupaţie (nu neapărat în sensul COR) ori mai multe şi răspunde nevoii psihologice de competenţă universal-valabile(din modelul motivaţional al lui Ryan&Deci, 1985; poate ar fi cazul să renunţi la modelul cu piramida lui A. Maslow).
Nu trebuie sa crezi că o persoană descoperă acest daimon în sensul în care descoperă sms-urile amoroase ale partenerului trimise domnişoarei de la HR. Daimon se traduce prin duh, demon sau „natura adevărată”. E vorba doar de un duh mic, chiar mititel şi alunecos… Este ceea ce se potriveşte felului unic al unei fiinţe umane (poate şi extraterestre) sau acea activitate (ori mai multe) în care cineva se simte bine (provocat, bucuros) să o deruleze. Se întâmplă ca cineva să descopere daimonul din primii ani de şcoala în timp ce alţii mult mai tarziu, la vârste adulte.
E şi o problemă de noroc, de circumstanţe favorabile. Odată ce e descoperit, urmează să fie crescut. Din acest stadiu începe munca, doar că nu în sensul muncii de salahor. Îţi place. Această muncă îţi oferă adesea satisfacţie prin ea însăşi, dincolo de stimulente financiare ori materiale. Această satisfacţie se cheamă stare de flux; conceptul introdus de M. Csikszentmihaly care descrie fenomenul stării de flux in derularea unor activităţi potrivite fiecaruia.
Dar e suficient să-ţi placă (să ai „stofă”) botanica sau tâmplăria ca să trăieşti o viaţă bună? Nu. Daimonul odată conştientizat şi asumat nu e suficient. Daca il eliberezi din lampa, incotro? Are nevoie de o direcţie sau de o punte între tine (sinele) şi lumea din jur. Această direcţie devine sensul vieţii, deoarece te îndrepţi spre scopuri aflate dincolo de tine, de viaţa ta. Pe acest drum excelenţa vine de la sine, pentru că experienţa se acumulează şi nici nu poţi păstra direcţia fără competenţe din ce in ce mai rafinate.
Contribuţia ta prin daimon are reverberaţii la nivel de generaţie. Cumva, lucrul ăsta se întâmplă aproape de la sine, odată ce daimonul este înţeles, luat în grijă cu atenţie deplină. Iar asta te face fericită, deoarece trăieşti o viaţă cu sens.