Să facem mai înainte o distincţie, pentru că tot aud de studii de caz şi testimoniale (declaraţii ale participanţilor la diferite ateliere şi cursuri, dar şi cure terapeutice), confundate uneori cu cele clinice. In primul rand, studiile clinice sunt diferite de cele de caz. Studiul clinic e, in fapt, o testare experimentala a unui tratament (o interventie psihologica sau un ingredient activ biochimic) şi se derulează pe un grup, nu pe un individ.
Standardul de aur in testarea clinica consta in criteriul dublu-orb. Numai prin acest criteriu cercetătorii pot stabili cu o oarecare certitudine relația cauzală, că intervenția/substanța X (factorul specific) cauzează efectul Y cu o probabilitate mai mare decât întâmplarea. Fără respectarea acestui criteriu, nu putem cerne contribuția altor cauze sau factorilor non-specifici (variabile străine).
„Orbirea” e atat la experimentator, cât si la subiecti-participanti la testare (=dublu-orb). Nici unii, nici altii nu stiu care sunt acele pilule ce contin agentul activ. Cât priveste testarea unei interventii psihologice, e de la sine inteles, ca nu poti apela la „orbire”. Domnişoara psiholog nu poate lucra „în orb” fie cu tehnica jocului de rol, fie cu cea a imageriei în timp ce subiectii dânsei nu ştiu dacă se află la psihoterapie, pe o listă de aşteptare sau la circ. Cu tot acest neajuns, testarea controlată cu subiecţi aleşi aleatoriu asigură o garanţie ştiinţifică pentru anumite metode şi tehnici psihologice (sau acele „tratamente cu suport empiric”).
Cât priveşte studiul de caz şi testimonialele în contextul cercetărilor ştiinţifice, merită să reţii, în calitate de consumator de informaţie psihologică:
Studiile de caz şi testimonialele (aflate pe majoritatea siturilor de promovare a serviciilor psihologice, de dezvoltare personală şi formare) sunt practic inutile drept dovezi luate în sprijinul unor teorii, intervenţii şi tratamente psihologice.
Ele nu demonstrează nimic şi nici nu infirmă ceva! Sunt vax albina când avem de-a face cu stabilirea unei legături între variabile sau cu stabilirea unor principii psihologice. Ceea ce oferă studiul de caz unui cercetător este prilejul elaborării unor ipoteze de cercetare. Insight-ul oferit de studii de caz şi experienţa clinică ar putea fi util în etapa timpurie a unei cercetări ştiinţifice. Oferă ocazia deschiderii unor noi direcţii de cercetare. Iar aici îmi vine în minte acel celebru psiholog, care şi-a studiat copiii, şi anume, Jean Piaget (test fulger pentru studenti: care sunt etapele dezvoltării intelectuale?). Unele din ipotezele lui Piaget au fost empiric validate, dar multe altele nu. (test no. 2: care?). Dar nu asta e important aici. Studiile de caz realizate de Piaget nu au demonstrat nimic. Mai degrabă, ele au sugerat zone neexplorate în dezvoltarea psihologică la copii. Ulterior, studiile corelaţionale şi experimentale au furnizat evidenţe pentru sprijinul sau eliminarea unor ipoteze generate de studiile de caz ale lui Piaget.
În același fel, cazurile studiate de celebrul Sigmund Freud (sau Carl Jung, adulat de terapeuţii care nu pricep metoda ştiinţifică) nu demonstrează nimic. Ele au sugerat zone de cercetare în dinamica proceselor psihologice, iar multe ipoteze au fost contrazise, în timp ce unele au fost confirmate (de ex: teoria unui inconştient cu precizarea că funcţionează altfel decât ne explică teoria psihanalitică).
De ce?, mă întrebi tu. Deoarece, studiile de caz şi testimonialele sunt evenimente izolate care nu ne oferă informaţiile necesare comparaţiei pentru a putea elimina explicaţii rivale (alternative).